A doua zi, la ora trei fix, Mircea a intrat pe poartă ca de obicei.
Avea cămașă albă, pantofi lustruiți și zâmbetul acela de om convins că totul i se cuvine.
În urma lui au început să apară mașinile.
Una.
A doua.
A treia.
Șase bărbați bine îmbrăcați au coborât râzând și bătându-l pe umăr.
— Mircea, iar ne răsfeți!
— La tine mâncăm întotdeauna cel mai bine!
El râdea mândru.
— Doar ce e mai bun pentru prietenii mei.
Eu îi priveam liniștită de pe terasă.
N-am spus nimic.
După câteva minute, la poartă a intrat o dubă albă.
Din ea au coborât trei ospătari îmbrăcați impecabil și o femeie elegantă, cu un dosar din piele în mână.
S-a apropiat direct de Mircea.
— Bună ziua. Suntem de la Royal Catering. Am venit pentru evenimentul rezervat pe numele dumneavoastră.
Prietenii lui au început imediat să murmure admirativ.
— Uite, domnule… firmă de catering!
— Mircea, ai ridicat ștacheta!
El a zâmbit forțat.
Probabil credea că este o greșeală.
Femeia a deschis mapa.
— Înainte să începem servirea, avem nevoie de confirmarea gazdei și de achitarea comenzii.
A întors dosarul spre el.
— Totalul este de 8.950 de lei.
În curte s-a făcut liniște.
Mircea s-a uitat la mine.
Aștepta să intervin.
Să spun că este o confuzie.
Am rămas nemișcată.
— Andreea… ce înseamnă asta? a întrebat printre dinți.
Am zâmbit calm.
— Exact ce ai cerut, Mircea.
Mușchiuleț premium.
Vinuri bune.
Servire completă.
Ai spus că nu trebuie să ne uităm la bani.
Unul dintre prietenii lui a râs.
— Hai, Mircea, semnează odată!
Tu ne-ai invitat.
Mircea și-a scos încet portofelul.
Primul card a fost refuzat.
Al doilea…
a trecut.
Am văzut cum îi dispare culoarea din obraji.
Dar în fața prietenilor lui nu mai putea da înapoi.
După ce invitații au plecat, în curte au rămas doar noi patru.
Eu.
Radu.
Mircea.
Și soacra mea, Elena.
Mircea s-a așezat greu pe un scaun.
Părea că îmbătrânise cu zece ani într-o singură seară.
— De ce ai făcut asta?
L-am privit fără urmă de răutate.
— Eu n-am făcut nimic.
Doar ți-am oferit exact grătarul pe care îl comandasei.
Diferența este că, pentru prima dată, l-ai plătit tu.
A lăsat capul în pământ.
Soacra mea a rupt tăcerea.
— Mircea…
ajunge.
Patru ani femeia asta a muncit pentru noi.
Și nici măcar nu i-am spus mulțumesc.
El și-a frecat fața cu palmele.
— Mi-a fost rușine…
a șoptit.
— La club toți se lăudau cu mesele lor, cu vacanțele, cu casele…
Am vrut și eu să par important.
Dar nu eu plăteam.
Plăteați voi.
Radu s-a apropiat de tatăl lui.
— Tată…
dacă voiai să fim împreună, era suficient să spui.
Nu aveai nevoie să impresionezi pe nimeni.
În seara aceea, pentru prima dată de când intrasem în familia lor, Mircea și-a cerut iertare.
Nu cu scuze lungi.
Doar cu o propoziție simplă.
— Am greșit.
De atunci grătarele au continuat.
Dar fiecare venea cu ceva.
Mircea cumpăra carnea.
Elena făcea desertul.
Noi pregăteam curtea.
Iar când masa se termina, nimeni nu pleca până nu rămâneau farfuriile spălate și mesele strânse.
Uneori oamenii nu au nevoie să fie umiliți.
Au nevoie doar să plătească, măcar o dată, nota pe care au lăsat-o ani întregi pe masa altcuiva.