Cei patru s-au așezat în sufragerie fără să mă privească măcar o clipă.
Parcă eu nici nu existam.
Avocata și-a deschis dosarul și a început să vorbească.
— Doamnelor și domnilor, testamentul a fost întocmit cu trei ani înainte de decesul ultimei dintre surori și reconfirmat ulterior în fața notarului.
Cel mai în vârstă dintre copii a ridicat mâna.
— Nu e nevoie de explicații. Casa se împarte între noi. Vrem doar să terminăm repede.
Avocata și-a ridicat privirea.
— Din păcate… nu este chiar așa.
În cameră s-a făcut liniște.
— Cele patru surori au hotărât, de comun acord, să lase întreaga lor avere unei singure persoane.
Toți au început să se uite unul la altul.
— Cui? a întrebat femeia din capătul mesei.
Avocata și-a întors privirea spre mine.
— Doamnei Ana Popescu.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— Nu… trebuie să fie o greșeală…
N-am cerut niciodată nimic.
Bărbatul s-a ridicat atât de brusc încât scaunul a căzut pe podea.
— Imposibil!
Le-ai manipulat!
Le-ai întors împotriva noastră!
Eu plângeam.
— Vă jur că nu am știut nimic…
Avocata a ridicat calm o mapă.
— Înainte să spuneți altceva, fiecare dintre dumneavoastră va primi o scrisoare.
Este scrisă chiar de mama dumneavoastră.
A împărțit câte un plic fiecăruia.
Nimeni nu vorbea.
Se auzea doar foșnetul hârtiei.
Primul a început să citească.
Apoi s-a oprit.
Femeia de lângă el și-a dus mâna la gură.
În câteva secunde, în sufragerie nu se mai auzea decât plâns.
În fiecare scrisoare era aceeași frază.
“Ana ne-a fost fiică în fiecare zi în care voi ați lipsit.”
Și încă una.
“Nu vă pedepsim pentru că n-ați avut bani sau timp. Vă doare doar faptul că ați uitat să mai veniți acasă.”
Bărbatul care mă acuzase primul s-a apropiat încet de mine.
Avea ochii roșii.
— Câte zile veneai la ele?
Am șters lacrimile.
— Aproape în fiecare seară… după serviciu.
A închis ochii.
— Eu n-am mai trecut pe aici de aproape șase ani…
N-a mai spus nimic.
Și-a împăturit scrisoarea cu grijă și a băgat-o în buzunar.
Au plecat fără scandal.
Fără proces.
Fără amenințări.
La poartă, femeia care mă privise cu ură s-a întors o singură dată.
— Ai avut grijă de mama mea…
când eu n-am fost în stare.
Îți mulțumesc.
A fost tot.
Am păstrat casa.
Dar n-am schimbat aproape nimic.
Fotografiile lor au rămas pe perete.
Ceainicul vechi a rămas pe sobă.
Iar în fiecare duminică aprind câte o lumânare și pun pe masă cinci cești.
Patru pentru ele.
Una pentru mine.
În fiecare primăvară observ același lucru.
Pe cele patru morminte apar flori proaspete.
Nu știu cine le aduce.
Dar îmi place să cred că scrisorile acelea au ajuns, în sfârșit, acolo unde nici averea, nici testamentul nu reușiseră vreodată.
În inimile unor copii care au înțeles prea târziu că cea mai mare moștenire nu era casa.
Ci timpul pe care nu l-au mai putut da înapoi.