Radu a făcut un pas înainte.
Nu l-am lăsat să spună nimic.
L-am atins ușor pe braț.
— Lasă-mă pe mine.
Doina încă zâmbea.
Era convinsă că mă redusese la tăcere în fața întregii familii.
Am privit-o liniștită.
— Ai dreptate, Doina.
Dacă aceasta este doar casa fiului tău…
de azi înainte, el se ocupă singur de ea.
Toți au rămas nedumeriți.
Eu mi-am luat geanta și am ieșit din sufragerie.
Din ziua următoare n-am mai răspuns niciunui mesaj al Doinei despre casă.
Când voia să schimbe perdelele…
îl suna pe Radu.
Când voia să invite rudele la noi…
vorbea cu Radu.
Când considera că trebuie mutată mobila…
tot pe Radu îl căuta.
Iar eu îi spuneam același lucru:
— Este casa ta. Ocupă-te.
După două săptămâni, Radu era epuizat.
Într-o seară și-a aruncat telefonul pe masă.
— Mama a sunat de șapte ori azi…
Am ridicat din umeri.
— Și?
— Vrea să schimbăm masa din sufragerie.
— Ai schimbat-o?
— Nu.
— Atunci deja înțelegi prin ce am trecut nouă ani.
A tăcut.
A venit lângă mine și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău…
Ar fi trebuit să opresc totul de la început.
Sâmbăta următoare, Doina a venit din nou fără să anunțe.
A intrat în hol și s-a oprit brusc.
Fotoliul era înapoi unde îl pusesem eu.
Perdelele erau aceleași.
Fotografiile cu familia noastră ocupau din nou locul de pe șemineu.
Totul arăta exact cum ne dorisem noi.
— Cine a mutat toate astea? a întrebat deranjată.
— Eu, am răspuns.
— Dar aceasta este…
Radu a coborât scările cu o mapă în mână.
— Mamă… înainte să mai spui ceva, trebuie să afli un lucru.
Doina a zâmbit.
— În sfârșit.
Explică-i și tu.
Radu și-a deschis mapa.
— Când am cumpărat casa, eu nu puteam obține creditul.
Aveam probleme după falimentul firmei în care investisem.
Dacă n-ar fi fost Andreea…
casa asta n-ar fi existat.
Doina a clipit des.
— Cum adică?
— Avansul l-a plătit Andreea din moștenirea rămasă de la bunicul ei.
Ratele din primii ani au fost plătite în mare parte tot de ea.
Eu am fost trecut ulterior în acte, după refinanțare.
Casa aceasta există datorită ei.
Am privit-o pe Doina.
Pentru prima dată în nouă ani…
nu mai avea niciun răspuns.
Atunci Maria a apărut în capătul holului.
Avea opt ani și ținea un ursuleț în brațe.
S-a uitat la bunica ei și a întrebat încet:
— Bunico…
acum poți să spui că este și casa lui mami?
Doina și-a coborât privirea.
Apoi s-a apropiat de mine.
Avea ochii în lacrimi.
— Andreea…
te-am judecat fără să cunosc adevărul.
M-am purtat de parcă ai fi fost doar soția fiului meu.
Dar casa asta…
și familia asta…
există și datorită ție.
Te rog să mă ierți.
Nu i-am răspuns imediat.
Nouă ani nu se șterg într-o clipă.
Dar am dat încet din cap.
— Încrederea se câștigă în timp, Doina.
La plecare, s-a oprit în prag.
S-a uitat spre mine, spre Radu și spre copii.
A zâmbit timid.
— Mulțumesc că m-ați primit în… casa voastră.
Pentru prima dată, acel cuvânt m-a inclus și pe mine.
Și, ciudat, a fost suficient.