Victor a rămas nemișcat câteva clipe, cu plicul între degete. Îi era teamă să-l deschidă, de parcă, odată cu el, avea să se deschidă și toată vina pe care încercase să o ascundă ani la rând.
A desfăcut cu grijă hârtia îngălbenită.
Scrisul mamei era ușor tremurat, dar fiecare literă îi era atât de cunoscută încât simțea că îi aude vocea.
„Dragul meu băiat,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai găsit, în sfârșit, drumul spre casă. Să nu te învinovățești că n-ai fost lângă mine la sfârșit. O mamă nu-și măsoară iubirea după câți kilometri a făcut copilul ei ca să ajungă acasă.
Să ai grijă de sora ta. Ea a rămas aici nu pentru că n-a avut vise, ci pentru că cineva trebuia să aibă grijă de mine.
Și să nu uiți niciodată că omul nu este bogat prin ceea ce are, ci prin oamenii la care se poate întoarce.”
Victor n-a mai reușit să citească nimic. Lacrimile îi cădeau pe foaie, iar mâinile îi tremurau atât de tare încât a fost nevoit să lase scrisoarea pe masă.
— De ce nu mi-ai spus că mama era atât de bolnavă? a întrebat cu glasul frânt.
Ana l-a privit fără urmă de supărare.
— Ți-am spus, Vali. De multe ori. De fiecare dată spuneai că ai ședințe, că pleci din țară sau că vei veni luna viitoare. La un moment dat, mama mi-a zis să nu te mai chem. Spunea că, dacă te iubește cu adevărat, trebuie să te lase să-ți trăiești viața.
Victor și-a acoperit fața cu palmele.
Într-o clipă, toate funcțiile, toate premiile și toate lucrurile pentru care muncise o viață întreagă păreau fără valoare.
Spre seară, Ana l-a întrebat simplu:
— Mergem la mama?
Victor doar a dat din cap.
Au pornit împreună spre cimitir pe drumul pe care îl făceau odinioară de mână, când erau copii. Mormântul părinților era îngrijit, cu flori proaspete și iarba tunsă.
Victor a îngenuncheat în fața crucii.
— Iartă-mă, mamă… Am crezut că am timp.
Vântul a mișcat ușor florile, iar liniștea din jur părea că îi răspunde mai mult decât ar fi putut-o face orice cuvânt.
La plecare, Victor s-a oprit în fața casei și s-a întors spre sora lui.
— Casa asta este a ta. N-am venit pentru moștenire.
Ana a zâmbit și i-a prins mâna.
— N-am crezut niciodată că ai venit pentru casă.
Victor a privit spre prispa pe care alergase în copilărie.
— Am avut bani, funcții și oameni în jurul meu. Dar mi-am dat seama prea târziu că îmi lipsea singurul loc unde puteam fi doar Victor.
Ana l-a îmbrățișat fără să spună nimic.
După treizeci de ani, nu se mai simțeau un om important și o femeie rămasă la sat.
Erau din nou frate și soră.