După plecarea rudelor, Alex m-a găsit în bucătărie strângând farfuriile.
— Ce ai vrut să spui cu asta? m-a întrebat încet.
L-am privit fără urmă de furie.
— Dacă mama ta este atât de convinsă că aceasta este doar casa ta, atunci de acum înainte tot ce ține de ea va fi responsabilitatea ta.
A doua zi dimineață am început.
Mariana mi-a trimis un mesaj.
„Perdelele din camera de oaspeți ar trebui schimbate.”
I l-am redirecționat lui Alex.
Peste o oră l-a sunat să-l anunțe că vrea să invite rudele la masă duminică.
— Vorbește cu Alex, i-am răspuns calm. Este casa lui, nu?
La început, Alex a crezut că exagerez.
După câteva zile însă, telefonul lui suna aproape fără oprire.
Mariana avea mereu câte ceva de comentat.
Ba masa din sufragerie trebuia schimbată.
Ba curtea nu era îngrijită cum trebuie.
Ba voia să vină cu rudele fără să anunțe.
Ba avea o altă idee despre cum ar trebui amenajată casa.
Într-o seară și-a lăsat telefonul pe masă și a oftat.
— M-a sunat de șase ori astăzi.
— Și ce voia?
— Să-mi spună că ar trebui să schimbăm mobilierul înainte de Crăciun.
L-am privit în liniște.
— Acum înțelegi ce trăiesc de nouă ani?
Alex a rămas câteva clipe fără răspuns.
— Da… și îmi pare rău că am crezut mereu că este suficient doar s-o corectez.
Am zâmbit trist.
— Eu nu aveam nevoie s-o corectezi. Aveam nevoie să mă aperi.
Câteva zile mai târziu, Mariana a apărut din nou la ușă fără să anunțe.
A intrat în hol și s-a oprit brusc.
Fotoliul era din nou la locul ales de noi.
Pozele cu Alex copil dispăruseră de pe șemineu, iar fotografiile familiei noastre erau puse la loc.
— Cine a schimbat toate astea? a întrebat iritată.
— Eu, i-am răspuns.
— În casa fiului meu?
— În casa mea.
Mariana a râs scurt.
— Tot nu ai înțeles…
În clipa aceea, Alex a coborât scările cu o mapă în mână.
— Ba cred că tu nu ai înțeles, mamă.
A scos câteva documente și le-a întins spre ea.
— Când am cumpărat această casă, avansul a fost plătit aproape în întregime din moștenirea primită de Andreea de la bunicii ei.
Mariana a rămas nemișcată.
Alex a continuat.
— Din cauza problemelor mele financiare de atunci, banca a acceptat inițial creditul doar pe numele ei. Eu am fost trecut în acte abia după refinanțare, câțiva ani mai târziu.
Chipul Marianei s-a albit.
Eu nu spusesem niciodată nimănui povestea aceea.
Nu simțisem nevoia.
Alex a închis mapa.
— Dacă Andreea nu era lângă mine, această casă nici măcar nu ar fi existat.
În hol s-a făcut liniște.
Tocmai atunci a apărut fiica noastră.
— Bunico… atunci este și casa mamei?
Mariana s-a uitat la copilă, apoi la mine.
Pentru prima dată după nouă ani, nu și-a mai găsit cuvintele.
A înghițit în sec și a răspuns încet.
— Da…
A făcut o pauză lungă.
— Este casa voastră.
Alex s-a apropiat de mama lui.
— De astăzi înainte este un singur lucru pe care trebuie să-l înțelegi. Nu vei mai muta nimic, nu vei mai invita pe nimeni fără acordul nostru și nu o vei mai trata niciodată pe soția mea ca pe un musafir în propria ei casă.
Mariana avea lacrimi în ochi.
S-a întors spre mine.
— Andreea… îți datorez niște scuze pe care ar fi trebuit să le primești cu mulți ani în urmă. Te-am judecat, te-am rănit și m-am purtat de parcă locul tău în familia asta ar fi fost mai puțin important decât al fiului meu. Am greșit.
Am privit-o câteva clipe.
— Scuzele nu șterg nouă ani. Dar pot fi începutul unei schimbări.
Ea a dat din cap.
Când a ieșit pe ușă, s-a oprit o clipă pe verandă și s-a întors spre noi.
— Mulțumesc că m-ați primit în casa voastră.
Pentru prima dată, cuvântul „voastră” îi cuprindea pe toți.