Duminică după-amiază, Mircea a ajuns primul, cu aproape două ore înaintea invitaților.
A intrat direct în curte și a început să privească în jur, ca un om care își inspecta propria proprietate.
— Andreea, pune masa pe terasă. Și scoate paharele bune. Vin oameni importanți.
I-am zâmbit calm.
— Sigur.
Radu mă privea din bucătărie fără să înțeleagă de ce eram atât de liniștită.
La ora cinci au început să apară mașinile.
Unul câte unul, invitații lui Mircea au coborât zâmbind și l-au bătut pe umăr.
— Mircea, iar ne răsfeți!
— Știam că la tine mâncăm cel mai bine!
Mircea își ținea pieptul înainte și primea toate laudele de parcă el organizase fiecare grătar din ultimii ani.
Atunci, pe poartă a intrat o dubă albă.
Pe lateral scria numele unei firme de catering.
Din ea au coborât trei angajați îmbrăcați elegant, care au început să descarce platouri, veselă și echipamente profesionale.
Invitații s-au uitat mirați.
— Mircea, ai chemat catering? Chiar ai ridicat ștacheta!
Socrul meu a zâmbit forțat.
— Doar ce este mai bun pentru prietenii mei.
În acel moment, coordonatoarea firmei s-a apropiat de el cu o mapă în mână.
— Bună ziua. Înainte de servire avem nevoie de semnătura gazdei și de achitarea comenzii.
I-a întins factura.
Mircea a rămas nemișcat.
— Factura?
— Desigur. Comanda este pe numele dumneavoastră.
Lângă numele lui era trecut totalul.
8.900 de lei.
Unul dintre prietenii lui a râs.
— Hai, Mircea, plătește odată că ni se face foame!
Toți ochii erau ațintiți asupra lui.
Mircea s-a uitat disperat spre mine, convins că voi interveni.
Am rămas nemișcată.
Exact cum făcuse și el de fiecare dată când mă lăsase singură să mă ocup de tot.
— Andreea… cred că este o neînțelegere…
Am zâmbit liniștit.
— Nu este nicio neînțelegere. Dumneavoastră ați organizat masa, dumneavoastră ați invitat oamenii, dumneavoastră sunteți gazda.
Curtea a amuțit.
Radu a făcut un pas lângă mine.
Pentru prima dată, nu s-a dus lângă tatăl lui.
A rămas lângă soția lui.
Mircea a scos încet portofelul.
Primul card a fost refuzat.
Al doilea a trecut după câteva secunde care i s-au părut o veșnicie.
După ce reprezentanta firmei a plecat, invitații au încercat să destindă atmosfera, dar nimeni nu mai avea chef de glume.
Seara s-a terminat mult mai devreme decât de obicei.
După plecarea ultimului musafir, Mircea a rămas în curte cu privirea în pământ.
— De ce mi-ai făcut una ca asta? a întrebat încet.
L-am privit fără urmă de răutate.
— Eu nu ți-am făcut nimic. Doar te-am lăsat să plătești singura masă pe care ai organizat-o în toți acești ani.
N-a avut ce răspunde.
Radu s-a apropiat de tatăl lui.
— Tată… Andreea a plătit aproape fiecare grătar din ultimii patru ani. A gătit, a făcut cumpărături și a strâns după toată lumea. Tu ai primit toate laudele, iar ea nici măcar un mulțumesc.
Mircea și-a plecat capul.
— N-am realizat…
— Ba ai realizat, am spus încet. Doar că ți-a fost comod.
A urmat o tăcere lungă.
În cele din urmă, socrul meu s-a întors spre mine.
— Îmi pare rău, Andreea. M-am purtat ca și cum totul mi s-ar fi cuvenit.
Am dat din cap.
— Nu voiam să te umilesc. Voiam doar să înțelegi cum m-am simțit eu în tot acest timp.
Din weekendul următor, lucrurile s-au schimbat.
Dacă voia să invite pe cineva, Mircea întreba înainte.
Fiecare familie venea cu mâncare.
Bărbații făceau grătarul.
Femeile nu mai rămâneau singure în bucătărie.
Iar la plecare, cineva spunea întotdeauna:
— Mulțumim pentru masă. Data viitoare găzduim noi.
Abia atunci am simțit că nu mai eram bucătăreasa familiei.
Eram, în sfârșit, parte din ea.