Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Ce trebuie să-mi spui?”
Cătălin și-a trecut mâna prin păr.
Mama s-a grăbit să răspundă în locul lui.
“Nu e nimic atât de grav.”
“Mamă, nu pe tine te-am întrebat.”
Cătălin s-a uitat la mine.
“Nu mai am unde să mă întorc.”
“Cum adică?”
“Proprietarul m-a dat afară.”
Am rămas nemișcată.
“De ce?”
“Am rămas în urmă cu chiria. Două luni.”
“Și serviciul?”
A tăcut.
Atunci am înțeles.
“Nu mai lucrezi.”
“De aproape o lună.”
M-am uitat la mama.
“Tu știai?”
“Normal că știam. E copilul meu.”
Am râs fără pic de veselie.
“Și eu ce sunt?”
Rodica a oftat.
“Irina, nu începe.”
“Nu încep nimic. Încerc să înțeleg. El nu mai are serviciu, nu și-a plătit chiria, proprietarul l-a dat afară, iar voi doi ați decis că soluția este apartamentul meu.”
“Temporar”, spuse mama.
“Cât înseamnă temporar?”
Niciun răspuns.
M-am întors spre Cătălin.
“De ce nu m-ai sunat?”
Și atunci, pentru prima dată de când ajunsesem acasă, n-a mai avut aerul acela nepăsător.
“Mi-a fost rușine.”
Replica lui m-a oprit puțin.
“De ce?”
“Pentru că am 35 de ani și trebuia să te sun pe tine să-ți spun că n-am unde să dorm.”
“Și ți s-a părut mai puțin rușinos să intri în casa mea fără să știu?”
A coborât privirea.
“Nu.”
“Atunci de ce ai făcut-o?”
A urmat o tăcere lungă.
“Pentru că mama avea cheia.”
“Nu asta te-am întrebat.”
Cătălin a inspirat adânc.
“Dacă te sunam și te întrebam, puteai să spui nu.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
“Exact.”
“Știu.”
“Și dacă spuneam nu?”
A ridicat ochii spre mine.
“Trebuia să accept.”
Acolo era toată problema.
Nu lipsa banilor.
Nu chiria.
Nu faptul că era fratele meu.
Știau amândoi că exista posibilitatea să refuz și găsiseră o metodă prin care să nu mai am de ales.
M-am întors spre mama.
“De ce nu l-ai luat la tine?”
Rodica a clipit des.
“Cum adică?”
“Exact cum am spus. Ai două camere. De ce nu stă Cătălin la tine?”
“Vai, Irina, știi foarte bine că eu n-am loc.”
“Cum n-ai loc?”
“Am lucrurile mele. În camera cealaltă am dulapurile, masa de călcat, toate…”
M-am uitat lung la ea.
S-a oprit singură.
“Deci la tine nu este loc pentru că ai lucrurile tale.”
“Nu răstălmăci.”
“Dar la mine a fost loc.”
“Tu oricum erai plecată.”
“Zece zile, mamă. Eu am fost plecată zece zile. Nu m-am mutat din propria mea viață.”
“Și ce voiai să fac? Să-l las pe drumuri?”
“Nu. Puteai să-l iei la tine.”
“Dar…”
“Și dacă nu voiai, puteai să mă suni și să mă întrebi.”
Rodica și-a strâns buzele.
“Cu tine trebuie făcută cerere pentru orice.”
“Pentru cheia casei mele? Da.”
Cătălin s-a așezat pe marginea canapelei.
“Gata. Nu vă mai certați din cauza mea.”
M-am uitat la el.
“Nu ne certăm din cauza ta. Ne certăm pentru că voi doi ați luat o decizie despre casa mea fără mine.”
Mama s-a ridicat.
“Te-ai schimbat foarte mult, Irina.”
“Da.”
Probabil se aștepta să mă apăr.
N-am făcut-o.
“Înainte spuneam da și când voiam să spun nu.”
A rămas cu ochii la mine.
“Și știi de ce? Pentru că de fiecare dată când spuneam nu, mă făceai să mă simt vinovată.”
“Eu te-am crescut singură atâția ani…”
“Știu. Și ți-am fost recunoscătoare. Dar recunoștința nu înseamnă că ai dreptul să hotărăști în locul meu la 37 de ani.”
Cătălin se ridică din nou.
“Bine. Plec.”
De data asta chiar se îndreptă spre dormitor.
Mama îl urmă cu privirea.
“Și unde se duce?”
Am răspuns simplu:
“La tine.”
Rodica s-a întors brusc.
“Irina!”
“Ce?”
“Ți-am spus că nu am condiții.”
“Ai o canapea.”
“Eu nu pot să dorm dacă se uită el noaptea la televizor.”
Am rămas câteva secunde privind-o.
Apoi am spus:
“Atunci tocmai ați găsit primul lucru pe care trebuie să-l rezolvați împreună.”
Cătălin a revenit cu geanta.
Nu mai avea telecomanda.
Nici atitudinea de la început.
A început să-și strângă lucrurile în tăcere.
Când a ajuns la ușă, s-a întors spre mine.
“Îmi pare rău.”
Mama a oftat demonstrativ.
Eu însă m-am uitat la el.
“Pentru ce?”
A ezitat.
“Pentru că am intrat fără să te întreb.”
Am dat din cap.
“Pentru asta sunt supărată. Nu pentru că ai avut nevoie de ajutor.”
A părut surprins.
“Poate dacă mă sunai, spuneam da.”
“Știu.”
“Poate îți spuneam că poți sta o săptămână. Poate două. Stabileam niște reguli și căutam împreună o soluție.”
Apoi am arătat spre cheie.
“Dar trebuia să mă întrebi.”
A scos cheia apartamentului meu din buzunar și mi-a întins-o.
Am luat-o.
Mama era deja în prag.
“Sper să fii mulțumită.”
“N-am câștigat nimic, mamă.”
“Ți-ai dat fratele afară.”
“Nu. Mi-am luat casa înapoi.”
A doua zi am schimbat butucul.
Nu ca să mă răzbun.
Ci pentru că mama mai avea o copie și, după tot ce se întâmplase, nu mai voiam să existe nicio cheie despre care să nu știu.
Au urmat câteva săptămâni de liniște.
Mama nu m-a sunat.
Nici eu pe ea.
Cătălin, în schimb, mi-a trimis într-o dimineață un mesaj:
“Am găsit de lucru. Încep luni.”
M-am uitat mult la ecran.
Nu cerea bani.
Nu cerea să se întoarcă.
Nu avea la final “mă ajuți și pe mine cu ceva?”
I-am răspuns:
“Mă bucur. Baftă.”
Atât.
După vreo două luni, mi-a trimis 300 de lei.
L-am sunat imediat.
“Ce sunt banii ăștia?”
“Din ce-ți datorez.”
“Cătălin…”
“Știu că e puțin.”
Nu era puțin.
Nu suma conta.
Era prima dată când fratele meu îmi dădea bani înapoi fără să-i cer.
“Ți-ai găsit chirie?”
“Stau cu un coleg. Împărțim.”
“Și mama?”
A râs.
“Cred că s-a săturat de mine după trei săptămâni.”
N-am putut să nu râd și eu.
Poate că acele trei săptămâni făcuseră mai mult decât toate discuțiile noastre.
Mama aflase cum este să ai în casă un adult care lasă lucruri peste tot, stă noaptea la televizor și promite că “de mâine” rezolvă.
Dar între mine și ea lucrurile au rămas reci.
Până într-o duminică.
M-a sunat.
“Ce faci?”
“Bine.”
“Poți să vii la o cafea?”
Am ezitat.
Apoi m-am dus.
Am vorbit despre toate nimicurile posibile înainte să ajungem la subiect.
La un moment dat, mama a spus:
“Cu tine n-am avut niciodată griji.”
M-am uitat la ea.
“Ba ai avut. Doar că eu nu ți le spuneam.”
A tăcut.
“Tu te-ai descurcat mereu, Irina.”
“Pentru că trebuia.”
“Poate.”
Și-a rotit ceașca între palme.
“Poate am greșit și eu.”
Nu era o femeie căreia îi venea ușor să spună asta.
Am așteptat.
“Cu Cătălin am avut mereu impresia că dacă nu-l ajut eu, cade.”
“Și cu mine?”
Mama m-a privit.
“Cu tine am crezut că pot să nu-mi fac griji.”
“Dar asta nu înseamnă că n-aveam nevoie să mă întrebi.”
A dat încet din cap.
“Știu.”
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud:
“Cred că am confundat faptul că ești puternică cu faptul că poți duce orice.”
M-au usturat ochii.
Pentru că asta fusese, de fapt, toată copilăria și viața mea de adult într-o singură propoziție.
Cătălin trebuia protejat.
Eu puteam duce.
Doar că nimeni nu mă întrebase vreodată cât.
Nu ne-am îmbrățișat plângând.
Mama nu s-a schimbat peste noapte.
Nici Cătălin.
Nici eu.
Dar lucrurile au început să se așeze altfel.
Am încetat să mai plătesc automat orice problemă apărută în familie.
Dacă puteam și voiam să ajut, ajutam.
Dacă nu puteam, spuneam:
“Nu pot.”
Fără explicații de zece minute.
Fără vinovăție.
Fără să încerc să demonstrez că sunt o fiică bună.
Câteva luni mai târziu, Cătălin m-a sunat.
“Am rămas cu un hanorac la tine. Cred că e în dulapul din hol.”
“Da, l-am văzut.”
“Pot să trec mâine după serviciu?”
“Poți.”
A doua zi a sunat la ușă.
Am deschis.
Cătălin stătea pe preș.
Nu a intrat.
“Salut.”
“Salut.”
A rămas acolo.
Pentru o secundă nu am înțeles ce așteaptă.
Apoi a întrebat:
“Pot?”
Un singur cuvânt.
Dar m-a lovit mai tare decât toate scuzele.
Cu câteva luni înainte, mă întorsesem din vacanță și îl găsisem deja instalat în casa mea.
Acum stătea în fața unei uși deschise și aștepta să fie invitat.
Am făcut un pas în lateral.
“Da. Intră.”
Cătălin a intrat, și-a luat hanoracul și am băut împreună o cafea.
Nu cheia fusese, de fapt, problema.
Nici canapeaua.
Nici cele zece zile.
Problema fusese că, în familia mea, toată lumea crezuse că eu sunt atât de puternică încât nu mai trebuie întrebată.
În ziua aceea am înțeles că limitele nu strică o familie.
Uneori sunt singurul lucru care o învață să se respecte.