Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu a rămas câteva secunde cu mâna pe clanță, fără să deschidă.
De afară, mama lui a strigat din nou:
— Radu, mamă, ce faceți? Ne țineți aici?
Eu aveam geanta în mână și eram convinsă că în secunda următoare va deschide. Așa făcuse de fiecare dată. Întâi evita conflictul cu ai lui, apoi încerca să mă convingă pe mine că nu fusese mare lucru.
Numai că de data asta și-a retras mâna.
— Stai aici, mi-a spus.
— Unde te duci?
N-a răspuns. A ieșit pe ușa din spate și s-a dus prin curte spre poartă.
Am rămas lângă fereastră, fără să știu dacă să plec sau să aștept.
Mariana a început să vorbească imediat ce l-a văzut.
— În sfârșit! Ce se întâmplă cu voi? Stăm la poartă de parcă am venit la niște străini.
Radu n-a deschis.
— Mamă, astăzi nu putem.
S-a făcut liniște.
Corina a fost prima care a reacționat.
— Vorbești serios?
— Da.
— Adică ne trimiți acasă?
— Vă rog doar ca data viitoare să sunați înainte.
Mariana s-a uitat spre casă, apoi din nou la fiul ei.
— Asta vrea Alina?
Întrebarea m-a durut chiar și de la distanță. Nu “asta vreți voi?”, ci “asta vrea Alina?”.
Radu a observat și el.
— Asta vrem noi.
Mariana a râs scurt.
— Până astăzi n-ai avut nicio problemă.
— Poate trebuia să am.
— Frumos. După tot ce am făcut pentru voi…
— Mamă, nu e vorba despre ce ați făcut pentru noi.
— Atunci despre ce e vorba?
Radu a privit câteva secunde spre pământ.
— Despre faptul că este casa noastră. Dacă vrem să stăm singuri într-o sâmbătă, trebuie să putem face asta fără să supărăm pe nimeni.
Corina a intervenit:
— Și gluma mea ce avea? Acum nici despre copii nu mai avem voie să vorbim?
Radu și-a ridicat privirea.
— Nu. Despre copii nu mai faceți glume.
Tonul lui s-a schimbat atât de mult, încât până și Corina a tăcut.
— Nu știți prin ce trecem și nici nu trebuie să știți. Dar de azi înainte subiectul ăsta se încheie.
Mariana s-a înroșit la față.
— Eu sunt mama ta.
— Știu.
— Și ajung să aflu de la poartă că nu mai am voie nici să vorbesc?
— Nu asta am spus.
— Ba exact asta faci.
Radu a inspirat adânc.
— Mamă, mergeți acasă. Vorbim altă dată, când ne liniștim cu toții.
Nici atunci n-a deschis poarta.
Mariana a lăsat sacoșa cu mâncare lângă gard.
— Să nu vă pară rău când n-o să mai venim deloc.
Radu n-a răspuns.
Le-am văzut urcând în mașină și plecând, iar când el s-a întors spre casă am lăsat geanta jos.
Pentru câteva secunde am crezut că partea cea mai grea trecuse.
M-am înșelat.
Radu a intrat, a închis ușa și s-a uitat direct la mine.
— Acum vorbim noi.
Nu mai era furios ca înainte. Tocmai asta m-a speriat.
— Bine.
— Ce altceva nu știu?
Am încercat să evit răspunsul.
— Putem să discutăm despre asta mai târziu?
— Nu. Tocmai mi-am trimis mama și sora acasă pentru că mi-am dat seama că soția mea trece printr-un tratament de două luni și eu habar n-am. Nu mai vreau “mai târziu”.
M-am așezat.
Radu a rămas în picioare.
— Ai spus că există și altceva.
Mi-am împreunat mâinile.
— Când am cumpărat casa, ne lipseau bani pentru avans.
— Știu.
— Nu chiar tot.
S-a uitat atent la mine.
— Ce înseamnă asta?
— Am luat un împrumut.
— Ce împrumut?
— De la CAR-ul de la serviciu.
N-a spus nimic.
— Nu este o sumă uriașă, am continuat repede. Și plătesc eu rata din salariul meu.
— Cât?
I-am spus.
A închis ochii pentru o secundă.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
— Voiam să termin de plătit.
A râs amar.
— Extraordinar.
— Radu…
— Nu, Alina. Nu poți să-mi spui că familia mea nu respectă limitele, iar tu să faci un împrumut fără să-mi spui.
Știam că are dreptate.
Și tocmai pentru că avea dreptate, n-am încercat să mă apăr.
— Am greșit.
Probabil se aștepta să găsesc o justificare. S-a oprit.
— Da, am repetat. Am greșit. Mi-a fost frică să nu pierdem casa. Eram atât de aproape și știam că, dacă mai avem încă o discuție despre bani, o să spui să mai așteptăm un an. Eu nu mai voiam să aștept.
— Și ai decis singură.
— Da.
— Exact lucrul pentru care te-ai certat astăzi cu ai mei. Ai vrut ca oamenii să nu mai ia decizii care ne afectează fără să te întrebe, dar tu ai făcut același lucru cu mine.
Replica lui m-a lovit.
Pentru că nu aveam ce să-i răspund.
— Ai dreptate.
Radu s-a așezat în fața mea.
— De când suntem așa?
— Nu știu.
— Eu cred că de mai mult timp decât vrem să recunoaștem.
Atunci am început să vorbim cu adevărat.
Nu despre mama lui. Nu despre Corina. Nu despre poartă.
Despre noi.
I-am spus că, după mutare, începusem să simt că toată lumea avea o părere despre casa noastră, numai eu trebuia să am grijă să nu supăr pe nimeni. I-am spus că mă durea când rudele lui făceau glume despre copii, dar mă durea și mai tare că el nu observa cât de greu îmi era.
— De ce nu mi-ai spus când ai început iar injecțiile?
— Pentru că ultima dată, după fiecare control, mă întrebai dacă a zis medicul că “de data asta sigur merge”. Nu puteam să mai duc și speranța ta pe lângă frica mea.
Radu a rămas tăcut.
— Eu încercam să fiu optimist.
— Știu. Dar uneori nu aveam nevoie de optimism. Aveam nevoie să vii cu mine.
A coborât privirea.
— De ce nu mi-ai cerut?
— Pentru că voiam să te gândești singur.
— Asta nu e corect, Alina.
M-am uitat la el.
— Știu.
Era poate prima discuție din ultimii ani în care niciunul dintre noi nu încerca să câștige.
Radu mi-a spus și ce îl apăsa pe el. Pentru el, familia fusese întotdeauna prezentă fără invitații și fără programări. La părinții lui intrau mătuși, veri, vecini, iar nimeni nu considera asta o încălcare a intimității.
— Când îmi spuneai că te deranjează, eu auzeam altceva, mi-a mărturisit. Credeam că nu-i placi pe ai mei.
— Și eu credeam că, de fiecare dată când le iei apărarea, îmi spui că ei sunt mai importanți decât mine.
— N-am vrut niciodată asta.
— Dar așa am simțit.
A dat din cap.
— Iar eu m-am simțit trădat când am aflat acum de tratament și de împrumut.
Nu mi-a plăcut să aud cuvântul “trădat”, dar nu l-am contrazis.
În seara aceea n-am rezolvat totul. Nici n-ar fi fost credibil să se întâmple așa.
Am dormit prost amândoi.
Duminică dimineață însă, Radu a venit în bucătărie cu telefonul în mână.
— Am vorbit cu tata.
M-am încordat.
— Și?
— E supărat. Mama e și mai supărată.
— Îmi imaginez.
— Dar i-am spus că regula rămâne.
L-am privit fără să spun nimic.
— Nu vreau să ajungem iar în situația de ieri, a continuat. Nici cu ai mei, nici cu ai tăi. Nimeni nu vine fără să ne anunțe.
— De acord.
— Și dacă unul dintre noi spune că nu poate primi pe cineva, celălalt nu-l pune să se justifice.
— De acord.
Apoi s-a uitat spre hol.
— Dormitorul nostru nu mai este obiectiv turistic.
Am râs pentru prima dată după două zile.
— Asta ar trebui scris pe ușă.
— Nu le da idei.
După câteva secunde, a devenit din nou serios.
— Și încă ceva. Copiii.
Am tăcut.
— Dacă mai face cineva glume, opresc eu discuția.
Mi s-a strâns gâtul.
— Mulțumesc.
— Dar și tu îmi spui când ai control.
— Îți spun.
— Nu după. Înainte.
Am dat din cap.
— Și vii?
S-a uitat la mine de parcă întrebarea îl durea.
— Dacă mă lași, vin la toate.
Două zile mai târziu aveam programare la București.
A venit cu mine.
N-a încercat să-mi spună că sigur va fi bine și nici nu m-a bombardat cu întrebări. A stat lângă mine și, când am ieșit, m-a întrebat doar:
— Ce ai nevoie de la mine?
Era o întrebare simplă, dar îmi doream de mult să o aud.
Cu familia lui lucrurile s-au reparat mai greu.
Mariana nu ne-a sunat aproape două săptămâni. Când a făcut-o, a vorbit numai cu Radu. Apoi, într-o duminică, telefonul meu a sunat.
Era ea.
— Sunteți acasă?
Am rămas surprinsă.
— Da.
— Putem să venim pe la patru?
Am zâmbit fără să vreau.
— Da. La patru este perfect.
Au venit la patru și zece.
Mariana a intrat cu aceeași sacoșă plină de mâncare, dar de data asta n-a trecut de hol până n-am invitat-o.
Nu ne-am cerut iertare una alteia în discursuri mari.
La un moment dat însă, când Corina era pe punctul să spună ceva despre copii, Mariana i-a pus mâna pe braț.
— Lasă-i. Când vor avea ceva să ne spună, ne spun ei.
M-am uitat spre Radu.
El se uita la mine.
Atât a fost nevoie.
Au mai existat înțepături. O mătușă a spus că “pe vremea noastră nu făceam programare ca să mergem la copii”. Altă rudă a glumit că ne-am făcut casă cu program de vizitare.
Am învățat să nu mai explic.
— Astăzi nu putem.
Atât.
Iar Radu nu mai adăuga după mine:
— Hai, Alina, lasă-i să vină.
Casa noastră n-a devenit o fortăreață și familia lui n-a dispărut din viața noastră. Din contră, vizitele au devenit mai plăcute tocmai pentru că nu mai începeau cu nervii mei și nu se terminau cu o ceartă între noi.
Dar schimbarea cea mai importantă n-a fost poarta.
Am înțeles că luni întregi cerusem tuturor să-mi respecte limitele fără să am curajul să le spun clar care sunt. Zâmbeam când eram deranjată, spuneam că sunt bine când nu eram și așteptam ca Radu să ghicească lucruri pe care eu refuzam să le spun.
Iar el înțelesese că “sunt familia mea” nu putea fi răspunsul la orice.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o sâmbătă, am auzit o mașină oprind în fața casei.
M-am uitat instinctiv pe geam.
Era Mariana.
Pentru o secundă am simțit aceeași tensiune în stomac.
Apoi telefonul lui Radu a sunat.
El s-a uitat la ecran și a zâmbit.
— E mama. Ne întreabă dacă poate să intre.
M-am uitat prin geam la ea, apoi la el.
— Spune-i că da.
Radu a deschis poarta.
De data aceasta nu m-am mai simțit dată la o parte în propria casă.
Nu pentru că rudele lui încetaseră să vină.
Ci pentru că, în sfârșit, învățaseră să întrebe.