Când am deschis din nou ochii, primul chip pe care l-am văzut a fost al lui Maxim.
Avea barba crescută.
Ochii roșii.
Părea că nu dormise de zile întregi.
În clipa în care a observat că îl privesc, i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Rita…
Doamne…
te-ai întors…
Mi-a cuprins mâna cu ambele palme și și-a lipit fruntea de ea.
Plângea fără să se mai ascundă.
— Am crezut că te-am pierdut…
Am încercat să vorbesc.
Nu ieșea niciun sunet.
Doar un șoaptă aproape imperceptibilă.
— A… apă…
În câteva secunde era lângă mine cu un pahar.
Îmi ținea capul cu grijă, de parcă eram din nou femeia de care se îndrăgostise cu cincisprezece ani în urmă.
După câteva înghițituri, l-am privit drept în ochi.
Și am rostit cele trei cuvinte care l-au făcut să încremenească.
— Cine… este… Anca?
Fața i s-a albit.
Paharul aproape i-a scăpat din mână.
— Rita…
de unde…
știi numele acesta?
L-am privit fără să clipesc.
— Te-am… auzit…
Tot.
În salon s-a făcut o liniște apăsătoare.
Maxim și-a trecut mâna prin păr.
Pentru prima dată îl vedeam complet neputincios.
— Tu…
auzeai?
Am dat încet din cap.
— Tot timpul?
— Fragmente…
Dar suficiente.
A închis ochii.
Parcă îmbătrânise zece ani într-o singură clipă.
A rămas câteva minute fără să spună nimic.
Apoi s-a așezat lângă pat.
— Merit să mă urăști.
Dar merit și să-ți spun adevărul.
Am ascultat în tăcere.
— În primele luni am refuzat să plec de lângă tine.
Dormeam pe scaunul din salon.
Mergeam doar până acasă să fac un duș și mă întorceam.
Doctorii îmi spuneau să mă pregătesc pentru ce e mai rău.
Eu refuzam să cred.
Vocea îi tremura.
— Anca era colega mea.
M-a ajutat cu firma.
Cu actele.
Cu tot ce nu mai eram în stare să fac.
În timp…
am început să mă sprijin pe ea.
— Și ai început să o iubești?
A coborât privirea.
— Nu.
Dar m-am agățat de ideea că, dacă tu nu te mai întorci niciodată, poate voi putea supraviețui lângă cineva care mă înțelege.
Am rămas câteva clipe tăcută.
Mă durea.
Dar, în același timp, îi vedeam oboseala.
Șase luni în care luptase singur.
Șase luni în care nimeni nu-i promisese că mă voi trezi.
În acel moment s-a deschis ușa.
O femeie blondă a intrat încet.
Era Anca.
S-a oprit imediat ce m-a văzut cu ochii deschiși.
— Îmi pare rău…
N-am vrut să intru peste voi.
M-am uitat la ea.
Nu vedeam în fața mea o femeie arogantă.
Ci una obosită.
Cu ochii înroșiți.
— Eu plec.
A spus-o aproape în șoaptă.
Maxim s-a ridicat.
— Anca…
Ea l-a oprit din priviri.
— Nu.
Acum locul meu nu mai este aici.
S-a întors spre mine.
— Soțul tău n-a încetat niciodată să te iubească.
Doar a obosit să lupte singur.
Iar eu am confundat recunoștința lui cu iubirea.
Îmi pare rău.
A ieșit fără să mai privească înapoi.
Am rămas doar noi doi.
Maxim plângea în tăcere.
— Nu-ți cer să mă ierți.
Nu acum.
Poate niciodată.
Îți cer doar să-mi dai voie să-ți fiu alături până te faci bine.
Restul…
vom hotărî după aceea.
L-am privit mult timp.
Apoi i-am întins încet mâna.
— Nu știu dacă vom mai fi vreodată cei de dinainte…
Dar vreau să văd dacă putem deveni oameni mai buni decât am fost.
Maxim mi-a strâns palma cu grijă.
Pentru prima dată după șase luni, nu mai eram două vieți suspendate între speranță și durere.
Eram doi oameni care știau că dragostea adevărată nu înseamnă perfecțiune.
Ci puterea de a spune adevărul și de a o lua din nou de la capăt.