Am coborât încet din mașină.
În fața mea se ridica o clădire elegantă, albă, înconjurată de brazi și flori. La intrare scria discret:
Centru de recuperare și tratament balnear.
L-am privit nedumerită pe Alexandru.
— Fiule… unde suntem?
Abia atunci a zâmbit.
Un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de când era copil.
— Acasă n-ai fi acceptat niciodată să pleci de bunăvoie două săptămâni. Știam că vei spune că sunt bani aruncați.
Am rămas fără cuvinte.
El mi-a luat valiza și a continuat:
— Când am văzut testamentul… da, m-am enervat.
Nu pentru bani.
Ci pentru că am înțeles cât de puțin te-am cunoscut în ultima vreme.
Tu te-ai gândit la Sorina și la Dan înaintea ta.
Ca întotdeauna.
Iar eu… m-am întrebat când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine.
Lacrimile mi-au început să curgă fără să le mai pot opri.
— Alex…
— Ascultă-mă până la capăt.
Mi-ai lăsat casa de vacanță unde mergeam cu tata.
Ceasul lui.
Albumul bunicului.
Mi-ai lăsat tot ce înseamnă familia noastră.
Sorina și Dan au nevoie de bani.
Eu am nevoie doar să nu uit cine sunt.
Mi-ai lăsat exact ce prețuiesc cel mai mult.
Am intrat împreună în recepție.
O doamnă în halat alb s-a apropiat zâmbind.
— Bun venit, doamna Elena.
Camera dumneavoastră este pregătită.
Mâine dimineață aveți consultația la reumatolog și prima ședință de tratament.
M-am întors surprinsă spre Alexandru.
— De când ai pregătit toate astea?
A râs încet.
— Din ziua în care medicul mi-a spus că aerul sărat și tratamentele îți pot face bine.
Doar că nu găseam o metodă să te conving să pleci.
— Și atunci ai hotărât să mă sperii de moarte?
A lăsat capul în jos, rușinat.
— Aici am greșit.
Am vrut să păstrez surpriza și… am dus teatrul prea departe.
Iartă-mă.
L-am privit câteva clipe.
Era același băiat care, la doisprezece ani, își cheltuise toți banii de buzunar ca să-mi cumpere o eșarfă de ziua mea.
Doar că acum avea fire albe la tâmple.
L-am luat în brațe.
— Te-am iertat înainte să cobor din mașină.
Înainte să plece, mi-a întins un plic.
— Ce mai este și asta?
— Deschide-l după ce intri în cameră.
Am urcat cu inima bătând puternic.
Înăuntru era o fotografie.
Noi cinci.
Eu, soțul meu și cei trei copii.
Făcută cu aproape treizeci de ani în urmă, la casa de vacanță.
Pe spate, Alexandru scrisese de mână:
„Banii se împart. Amintirile se păstrează. Mulțumesc că ne-ai învățat diferența.”
Nu am mai putut citi nimic.
Lacrimile îmi acopereau fotografia.
În weekend au venit și Sorina, și Dan, cu copiii lor.
Am stat împreună pe malul mării până la apus.
Am râs.
Am povestit despre tata.
Despre copilărie.
Despre casa de la țară.
Atunci am înțeles că averea pe care o strânsesem o viață întreagă nu era nici casa, nici economiile.
Ci faptul că, după atâția ani, copiii mei încă puteau sta la aceeași masă și se puteau privi cu drag.
Iar aceea era singura moștenire care conta cu adevărat.