Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Pentru că domnul Alexandru nu este tatăl meu.
Nimeni nu a mai atins mâncarea.
Martin Keller și-a mutat privirea de la Mara spre Alexandru.
— Cred că nu înțeleg.
Alexandru simțea cum îi arde fața. Ar fi putut încerca să inventeze o explicație. În fond, asta făcuse toată seara.
Dar Mara vorbi înaintea lui.
— Mama mea lucrează aici. Domnul Alexandru m-a rugat să stau la cină și să mă prefac că sunt fiica lui.
— Mara… murmură Alexandru.
Fetița îl privi.
— Mi-ați spus că dacă nu știu ce să răspund, să vă las pe dumneavoastră.
Pentru prima dată, Alexandru aproape că zâmbi.
Copilul nu făcuse decât ceea ce promisese.
Keller se lăsă ușor pe spate.
— Este adevărat?
Alexandru privi spre capătul încăperii. Elena stătea acolo, palidă, neștiind dacă să intervină.
În câteva secunde, Alexandru luă o decizie.
— Da. Este adevărat.
— Atunci cine este Sofia?
— Fiica mea adevărată.
Și, pentru prima dată după mult timp, Alexandru povesti lucrurile exact așa cum erau.
Sofia locuia la Viena cu mama ei. Relația lor nu era deloc atât de apropiată pe cât lăsase el să se înțeleagă. Vorbeau, dar prea rar. Se vedeau, dar mult mai puțin decât și-ar fi dorit.
— Am lăsat intenționat impresia că lucrurile stau altfel, recunoscu el. Mi-a fost rușine să spun adevărul.
— De ce?
Alexandru privi fotografia Sofiei de pe o comodă.
— Pentru că am reconstruit o companie după accident și toată lumea mi-a spus cât sunt de puternic. Dar n-am reușit să-mi reconstruiesc relația cu propriul copil.
Keller rămase tăcut.
— Iar astăzi, când mi-ați spus că vreți s-o cunoașteți, am intrat în panică. Am crezut că, dacă aflați adevărul, o să vă întrebați ce altceva v-am ascuns.
— Și soluția dumneavoastră a fost să ascundeți și mai mult?
Alexandru își coborî privirea.
— Da. Ceea ce, spus cu voce tare, sună exact atât de prost pe cât a fost.
Soția lui Keller se uită spre Mara.
— Și tu de ce ai acceptat?
Mara ridică din umeri.
— Pentru că mi-a promis ceva.
Alexandru se încordă.
— Bani?
— Nu.
Mara arătă spre mama ei.
— Să înceapă s-o vadă pe mama.
Elena își duse mâna la gură.
— Mara…
— Domnul Alexandru nu știa nici măcar că ieri a fost ziua ei.
Keller îl privi lung pe Alexandru.
De data aceasta, antreprenorul nu încercă să se apere.
— Nici numele ei de familie nu-l știam, recunoscu el.
— Ionescu, spuse Elena încet.
Alexandru ridică ochii.
— Elena Ionescu.
Femeia dădu din cap.
— Patru ani în casa mea și a trebuit să-mi spună un copil.
Mara interveni foarte serioasă:
— Acum nu mai aveți voie să uitați.
Tensiunea din încăpere se sparse pentru o secundă. Chiar și Keller zâmbi.
Dar când cina s-a terminat, directorul fondului redeveni serios.
— Alexandru, în seara aceasta nu vom discuta despre contract.
Alexandru simți nodul din stomac.
— Înțeleg.
— Mâine echipa mea vă va contacta. Vom continua verificările proiectului. Dacă vom investi, o vom face pentru că firma și proiectul merită investiția. Nu pentru imaginea familiei dumneavoastră.
— Este corect.
Keller îi întinse mâna.
— Data viitoare, prezentați-ne adevărul de la început. Este mult mai ușor de verificat decât o poveste perfectă.
După plecarea invitaților, Alexandru rămase singur în sufragerie.
Mara apăruse deja în hainele cu care venise de la școală.
— Sunteți supărat pe mine?
Alexandru o privi.
— Foarte.
Fetița încremeni.
Apoi el continuă:
— Dar mai mult sunt supărat pe mine.
Mara se relaxă.
— Am pierdut contractul?
— Nu știu.
— Mama spune că uneori, dacă spui adevărul, tot poți pierde.
— Mama ta are dreptate.
— Dar măcar știi de ce ai pierdut.
Alexandru râse.
— Tu ai întotdeauna ultimul cuvânt?
— Nu. Mama îl are.
Din ușă, Elena clătină din cap.
În noaptea aceea, Alexandru nu și-a sunat avocatul și nici directorul financiar.
A sunat-o pe Sofia.
La Viena era târziu.
Fetița răspunse după câteva apeluri.
— Bună, tata.
Alexandru simți că toate discursurile pe care le pregătise dispăruseră.
— Sofia… vreau să-ți spun ceva.
— Ce?
— Îmi pare rău.
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Pentru ce?
— Pentru toate dățile când ți-am spus că sunt ocupat. Pentru vizitele amânate. Pentru apelurile la care n-am răspuns. Și pentru că am crezut că pot recupera timpul când o să-mi fie mie mai ușor.
Sofia nu îi spuse că îl iartă.
Îl întrebă doar:
— Și acum?
— Acum aș vrea să încep să repar. Dacă mă mai lași.
A fost nevoie de luni.
Alexandru a mers la Viena când promisese că merge. Nu și-a mai mutat vizitele pentru ședințe. Când Sofia îl suna, nu mai lăsa telefonul cu fața în jos pe birou.
Iar acasă s-a schimbat ceva la fel de important.
A început să observe oamenii.
A aflat că Elena Ionescu avea patruzeci și trei de ani, că își crescuse singură fata și că lucra la el de trei ani și zece luni, nu “de vreo doi-trei ani”, cum ar fi răspuns înainte.
Și nu i-a oferit bani pentru că Mara îl făcuse de rușine.
I-a mărit salariul pentru că, atunci când s-a interesat în sfârșit, a descoperit că femeia care îi ținea casa în ordine de ani întregi merita de mult acest lucru.
Câteva săptămâni după acea cină, a venit și răspunsul fondului.
Proiectul trecuse toate verificările.
Contractul urma să fie semnat.
Alexandru a citit mesajul de două ori.
Altădată ar fi deschis o sticlă de șampanie și și-ar fi sunat imediat partenerii.
De data aceasta a format un alt număr.
— Sofia?
— Da?
— Am primit contractul.
— Ăla mare?
— Ăla mare.
— Și?
Alexandru zâmbi.
— Și nimic. Voiam doar să-ți spun.
Câteva luni mai târziu, Sofia a venit la București să petreacă o săptămână cu el.
Când a intrat în sufragerie, Mara era acolo, așteptând-o pe Elena.
Alexandru le făcu cunoștință.
— Sofia, ea este Mara. Fata care m-a făcut de râs în fața unor oameni foarte importanți.
Mara își puse mâinile în șold.
— Pentru că m-ați pus să mint.
Alexandru ridică o mână.
— Corect. Fata pe care am pus-o să mint și care a avut mai mult curaj decât mine să spună adevărul.
Sofia începu să râdă.
Mai târziu, când Alexandru le văzu vorbind împreună, Mara se apropie puțin de Sofia.
— Apropo, eu am stat o singură seară pe locul tău.
Sofia o privi curioasă.
— Și cum a fost?
Mara se uită spre Alexandru, care le urmărea de la câțiva metri.
— Complicat.
Cele două fete izbucniră în râs.
Alexandru zâmbi și el.
Cu doi ani înainte fusese convins că pierderea companiei ar fi fost cel mai rău lucru care i se putea întâmpla.
Aproape o pierduse și reușise s-o salveze.
Dar o fetiță de nouă ani îl făcuse să înțeleagă ceva ce nici accidentul, nici divorțul și nici milioanele pierdute nu reușiseră să-l învețe:
O afacere poate fi reconstruită.
Banii pot fi câștigați din nou.
Dar oamenii pe care nu-i vezi, nu-i asculți și îi lași mereu pentru “mai târziu” pot ajunge, într-o zi, să nu te mai aștepte.