Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am citit din nou numele firmei.
Era a Oanei.
— Vreau să văd toate transferurile, am spus.
Angajata băncii mi-a tipărit situația operațiunilor. Sumele plecaseră treptat, timp de aproape șase luni.
7.000 de lei.
12.000.
18.500.
Apoi transferuri și mai mari.
Peste 260.000 de lei dispăruseră din economiile strânse de mine și Ion într-o viață.
— Fiul dumneavoastră avea dreptul să facă aceste operațiuni în baza împuternicirii, mi-a explicat femeia. Dacă nu mai doriți să aibă acces, putem începe imediat procedura de revocare.
— Asta vreau.
Am spus-o fără să ezit.
Am cerut și schimbarea datelor de acces la cont. Apoi am luat toate documentele și am plecat direct la un avocat.
Pentru prima dată de când murise Ion, nu l-am sunat pe Cătălin înainte să iau o decizie importantă.
La prânz, telefonul a început să sune.
Cătălin.
N-am răspuns.
A sunat din nou.
A treia oară am răspuns.
— Mamă, ce-ai făcut?
Nici măcar “bună ziua”.
— Am fost la bancă.
Tăcere.
— De ce?
— Pentru că voiam să aflu unde sunt banii mei.
— Ți-am spus că mă ocup eu.
— Acum mă ocup eu.
Vocea lui s-a schimbat.
— Ai revocat împuternicirea?
— Da.
— Mamă, trebuia să vorbești cu mine înainte!
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Eu trebuia să vorbesc cu tine înainte să-mi protejez banii?
— Nu asta am spus.
— Dar tu ai vorbit cu mine înainte să transferi peste 260.000 de lei către firma Oanei?
A urmat o tăcere lungă.
Apoi a oftat.
— Vin la tine.
— Nu.
— Trebuie să discutăm.
— Atunci vii împreună cu Oana. Și discutăm toți trei.
Au ajuns în aceeași seară.
Cătălin a intrat primul.
Oana venea în urma lui, palidă.
Am pus extrasele de cont pe masă.
— Explicați-mi.
Cătălin s-a așezat.
— Firma Oanei a avut probleme.
— Ce fel de probleme?
— Am pierdut două contracte. Aveam datorii, salarii, furnizori…
Oana interveni:
— Dacă nu băgam bani, închideam.
M-am uitat la ea.
— Și de ce trebuia să vă salvez eu firma?
— Nu voiam să-i pierdem, Maria. Urma să-i punem înapoi.
— Când?
Niciunul nu a răspuns.
Am întors extrasele spre ei.
— De șase luni luați bani.
Cătălin și-a trecut mâna peste față.
— Mamă, nu i-am cheltuit pe vacanțe. Am încercat să salvăm o afacere.
— Cu economiile mele.
— Sunt familia noastră!
— Atunci de ce n-ați cerut?
Vocea mea nu era ridicată.
Poate tocmai de aceea Cătălin s-a enervat.
— Pentru că știam cum reacționezi! Te sperii din orice.
L-am privit.
Era exact explicația pe care o auzisem luni întregi.
Eu mă speriam.
Eu nu înțelegeam.
Eu eram bătrână.
Ei doar “aveau grijă de mine”.
— Și aseară? am întrebat. Tot de grijă mi-ai vărsat supa în cap?
Cătălin și-a coborât privirea.
Oana a șoptit:
— Ce a făcut aseară a fost îngrozitor.
— Dar banii?
A tăcut.
Atunci Cătălin a spus propoziția care a schimbat ceva definitiv între noi.
— Mamă, hai să fim serioși. La ce îți trebuie ție peste 300.000 de lei la aproape șaptezeci de ani?
Am simțit că mi se oprește respirația.
Nu din cauza sumei.
Din cauza felului în care o spusese.
De parcă viața mea intrase deja în lichidare.
— Poftim?
— Ai apartamentul plătit. Ai pensie. Nu ai datorii. Noi avem un copil de crescut, o firmă, cheltuieli…
— Și?
Cătălin ridică din umeri.
— Sunt singurul tău copil. Oricum, într-o zi, tot mie îmi rămâneau.
M-am uitat la el și, pentru câteva secunde, l-am văzut din nou la zece ani, venind de la școală cu genunchii juliți.
Aș fi dat orice pentru copilul acela.
Probabil de aceea îmi fusese atât de greu să văd bărbatul care devenise.
— “Într-o zi” nu înseamnă “astăzi”, Cătălin.
A tăcut.
— Tatăl tău a muncit patruzeci de ani pentru banii aceia. Eu am muncit pentru ei. Faptul că am șaizeci și opt de ani nu înseamnă că viața mea s-a terminat și voi puteți împărți ce am înainte să mor.
Oana a început să plângă.
— Maria, îi vom da înapoi.
— Bine.
Cătălin ridică imediat privirea.
— Ce înseamnă “bine”?
— Înseamnă că asta vreau. Banii înapoi.
— Nu-i avem acum.
— Atunci veți găsi o soluție.
— Dacă ne obligi să-i returnăm imediat, firma poate cădea.
M-am uitat la fiul meu.
— Iar dacă eu nu descopeream transferurile, când aveați de gând să-mi spuneți?
Nu mi-a răspuns.
Acolo s-a terminat discuția.
Nu i-am dat afară țipând.
Nu i-am blestemat.
Le-am spus doar că de atunci înainte orice discuție despre bani urma să fie făcută oficial și că avocatul meu avea să stabilească modul în care sumele puteau fi recuperate.
Cătălin s-a ridicat furios.
La ușă s-a întors.
— Deci alegi banii în locul familiei?
Am simțit aproape milă când l-am auzit.
— Nu, Cătălin. Voi ați ales banii când ați decis că puteți să-i luați fără să mă întrebați.
Pentru prima dată, n-a mai avut replică.
Lunile următoare n-au fost ușoare.
S-a stabilit în scris un plan pentru returnarea banilor. O parte a fost recuperată mai repede, restul urma să fie restituit în rate.
Mi-am schimbat toate parolele, mi-am pus actele în ordine și am făcut ceva ce ar fi trebuit să fac cu mult timp înainte: am învățat singură să-mi administrez conturile.
Dar cea mai mare schimbare nu s-a petrecut la bancă.
S-a petrecut duminica.
Prima duminică după ceartă am stat acasă.
La ora la care altădată îmi luam geanta și plecam spre Cătălin, mi-am făcut o cafea și am sunat-o pe Lidia, o fostă colegă de la croitorie.
— Mai mergeți miercuri la teatru?
— Sigur. De ce?
— Mai aveți un loc?
A râs.
— Pentru tine găsim.
Apoi au venit alte lucruri mici.
O excursie de trei zile la Brașov cu două prietene.
O pereche de pantofi pe care altădată aș fi considerat-o “prea scumpă pentru mine”.
Am reparat balconul pe care Ion promisese mereu că îl vom amenaja.
Am început să trăiesc din nou în casa mea, nu doar să aștept următoarea duminică.
Cătălin m-a căutat după aproape două luni.
A venit singur.
— Mamă, putem vorbi?
L-am lăsat să intre.
Nu și-a cerut iertare frumos. Nu există întotdeauna discursurile acelea perfecte.
S-a așezat și a stat mult timp cu mâinile împreunate.
— Mi-e rușine de ce am făcut la masă.
Am tăcut.
— Și de bani.
— Asta e mai greu de reparat.
— Știu.
— Nu, Cătălin. Acum începi să știi.
Și-a ridicat ochii spre mine.
— Mai pot veni duminica?
Întrebarea m-a surprins.
Ani întregi eu fusesem cea care mergea la el.
— Poți. Dar nu pentru bani. Nu pentru acte. Nu pentru împuterniciri. Și nu ca să mă convingi să renunț la ce trebuie să-mi restituiți.
— Doar să te văd.
Am dat din cap.
— Atunci poți.
Relația noastră nu s-a reparat într-o singură zi.
Poate că niciodată nu va mai fi exact cum fusese.
Dar nici eu nu mai sunt femeia care eram în seara aceea.
Multă vreme am crezut că o mamă bună trebuie să dea.
Timp.
Bani.
Putere.
Iertare.
Și apoi să mai găsească ceva de dat atunci când ceilalți îi spun că încă nu este suficient.
La șaizeci și opt de ani am învățat că există totuși un lucru pe care nici propriul copil nu are dreptul să ți-l ceară.
Demnitatea.