Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Rolul meu? a repetat Sorin.
— Da. Mi-ai explicat foarte clar ce aștepți de la femeia de lângă tine. Acum spune-mi ce oferi tu.
S-a sprijinit de blat și a zâmbit de parcă răspunsul era evident.
— Stabilitate.
— Ce înseamnă stabilitate?
— Un bărbat serios. O casă bună. Siguranță. Să știi că ai pe cineva lângă tine.
Am privit în jur.
— Apartamentul este al tău?
— Da.
— Al meu este tot al meu.
Zâmbetul i s-a micșorat.
— Adriana, nu facem contabilitate.
— Nu. Încerc doar să înțeleg testul.
Am arătat spre ingredientele de pe blat.
— Eu gătesc?
— Într-o relație serioasă, normal.
— Curățenia?
— Nu cred că trebuie să-i spun unui adult că o casă trebuie întreținută.
— Rufele?
A ridicat din umeri.
— Femeile se pricep mai bine la lucrurile astea.
— Cumpărăturile?
— Putem merge împreună.
— Și cheltuielile?
Aici răspunsul a venit imediat.
— Evident că le împărțim. Suntem doi adulți cu venituri.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
Apoi am început să râd.
— Ce este amuzant?
— Tu.
— Poftim?
— La facturi suntem în 2026, Sorin. La chiuvetă suntem în 1975.
S-a încruntat.
— Nu am spus asta.
— Ba exact asta ai spus. Jumătate din cheltuieli sunt ale mele, dar toată casa este tot a mea.
— Eu fac lucrurile de bărbat.
— Care?
A deschis gura.
Apoi a închis-o.
— Dacă se strică ceva, repar.
— Cât de des ți se strică instalația?
— Nu despre asta este vorba.
— Și eu gătesc de câte ori pe săptămână?
— Adriana, devii ridicolă.
Mi-am luat geanta de pe scaun.
— Nu. Doar că testul tău funcționează mai bine decât credeai.
— Ce vrei să spui?
— Am aflat exact ce voiam să știu.
Sorin a început să se enerveze.
— Știi care este problema femeilor din ziua de azi? Nu mai vreți să faceți nimic pentru un bărbat.
M-am uitat la el.
— Am crescut doi copii. Am fost căsătorită aproape treizeci de ani. Știu să gătesc, să spăl, să calc și să țin o casă. Și, dacă omul de lângă mine este bolnav, pot să stau lângă el zi și noapte.
Am făcut un pas spre el.
— Problema nu este că nu pot să fac lucrurile astea. Problema este că tu ai crezut că trebuie să dau examen ca să merit să fiu cu tine.
A tăcut.
— Dacă mi-ai fi spus: “Adriana, hai să gătim împreună”, probabil acum tăiam ceapa și râdeam amândoi. Dacă găseam vasele în chiuvetă, probabil te ajutam să le strângem fără să-mi ceri.
Am arătat spre blat.
— Dar tu ai cumpărat ingredientele, ai lăsat vasele acolo și m-ai chemat special ca să vezi dacă mă apuc singură de treabă.
— Voiam să văd dacă ești gospodină.
— Iar eu voiam să văd dacă ești partener.
Am luat cutia cu prăjituri.
— Se pare că amândoi am primit răspunsul.
Am pornit spre hol.
Sorin a venit după mine.
— Serios? Pleci pentru atât?
M-am încălțat fără grabă.
— Nu plec pentru niște cartofi.
— Atunci pentru ce?
— Pentru felul în care gândești.
A oftat.
— Adriana, ai cincizeci și cinci de ani. Nu mai avem douăzeci. La vârsta asta trebuie să știm să facem compromisuri.
M-am întors spre el.
— Exact.
— Atunci?
— Compromisul înseamnă să facem amândoi câte un pas. Nu ca eu să fac doi pași spre bucătărie și tu să rămâi pe canapea.
A devenit roșu la față.
— Cu pretențiile astea o să rămâi singură.
Replica aceea probabil trebuia să mă sperie.
Poate cu zece ani înainte ar fi reușit.
Dar la cincizeci și cinci de ani învățasem ceva ce mi-a luat mult timp să înțeleg.
— Sorin, eu nu mă tem să rămân singură.
S-a uitat la mine.
— Mă tem să ajung din nou într-o relație în care mă simt singură în doi.
N-a mai spus nimic.
Am deschis ușa.
— Și prăjiturile? a întrebat.
M-am uitat la cutia din mâna mea.
— Eu le-am cumpărat. Testul tău nu includea și desertul.
Am plecat.
În mașină am stat câteva minute fără să pornesc motorul.
Eram furioasă, dar mai ales dezamăgită.
Îmi plăcuse Sorin.
Tocmai de aceea mă durea.
Dar preferam să aflu după două luni decât după doi ani.
În următoarea dimineață mi-a trimis un mesaj.
“Cred că ai exagerat. A fost doar un test.”
Nu i-am răspuns.
După câteva ore a venit altul.
“Voiam doar să aflu dacă ești genul de femeie cu care se poate construi ceva.”
Apoi:
“Putem să uităm ce s-a întâmplat și să luăm cina undeva?”
Am citit mesajul de două ori.
De data aceasta i-am răspuns.
“Nu trebuie să uităm nimic. Testul a fost foarte util.”
A răspuns aproape imediat:
“Atunci ai înțeles ce voiam să spun?”
Am zâmbit.
“Da. Și tu ai picat.”
După aceea am închis conversația.
În seara aceea, fiica mea a trecut pe la mine.
Am pus cafeaua și am scos din frigider cutia cu prăjituri.
— Nu trebuiau să fie pentru Sorin? m-a întrebat.
— Trebuiau.
— Și?
Am pus câte una pe două farfurii.
— A preferat chiftele.
Fiica mea a început să râdă.
I-am povestit tot.
La final m-a întrebat:
— Nu-ți pare rău?
M-am gândit câteva secunde.
— Îmi pare rău că nu era omul pe care îl credeam. Dar nu-mi pare rău că am aflat.
Și acesta era adevărul.
Nu cred că este greșit ca o femeie să gătească pentru bărbatul pe care îl iubește.
Nu cred că este greșit nici ca un bărbat să-și dorească mâncare gătită, o casă îngrijită sau o femeie atentă.
Dar există o diferență enormă între lucrurile pe care le faci pentru cineva din dragoste și lucrurile pe care cineva consideră că i le datorezi doar pentru că ești femeie.
La cincizeci și cinci de ani nu mai aveam nevoie să demonstrez nimănui că știu să țin o casă.
Învățasem ceva mult mai important.
Să recunosc o casă în care nu vreau să-mi petrec restul vieții.