Maria a rămas nemișcată.
— Ce plic?
Tanti Ileana a oftat adânc.
— Mama ta a lăsat un plic cu câteva zile înainte să se stingă. Mi-a spus că este pentru tine și că Viorica știe unde este.
Maria a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
— Eu n-am primit niciun plic.
— Tocmai asta voiam să-ți spun.
În aceeași după-amiază, Maria și Dumitru au mers la sora ei.
Viorica le-a deschis ușa fără nicio urmă de bucurie.
— Ce mai vreți?
Maria a privit-o drept în ochi.
— Mama mi-a lăsat un plic.
Chipul Vioricăi s-a schimbat pentru o clipă.
Atât a fost suficient.
— Cine ți-a spus?
— Nu contează.
— Nu există niciun plic.
Maria a rămas calmă.
— Uită-te în ochii mei și spune-mi că nu există.
Viorica a coborât privirea.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mai avea niciun răspuns.
După câteva clipe de tăcere, a intrat în casă.
S-a întors ținând în mâini un plic îngălbenit.
— Am vrut să-l arunc… dar n-am putut.
Maria l-a luat cu mâinile tremurânde.
Pe față era scris simplu:
„Pentru Maria.”
L-a desfăcut încet.
Înăuntru se afla o scrisoare.
„Fata mea,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt.
Toată viața ai avut grijă de ceilalți și aproape niciodată de tine.
De aceea, ultimul meu dar este doar pentru tine.
În carnetul de economii pe care îl găsești la notar sunt banii strânși în ultimii ani.
Nu sunt foarte mulți.
Dar sunt ai tăi.
Nu-i împărți din obligație.
Folosește-i pentru tine și pentru Dumitru.
Și încă ceva…
Să nu te simți niciodată vinovată atunci când spui «nu».
Omul care îi ajută pe toți are voie, din când în când, să se aleagă și pe el.
Te iubesc.
Mama.”
Lacrimile au început să-i curgă fără oprire.
Nu din cauza banilor.
Ci pentru că, după atâția ani, cineva văzuse cât de mult se sacrificase.
Maria a ridicat privirea spre sora ei.
— De ce mi-ai ascuns scrisoarea?
Viorica a izbucnit în plâns.
— Mi-a fost teamă… Toată viața am crezut că mama te-a iubit mai mult decât pe mine. Când am văzut că îți lasă plicul, am simțit că iar rămân pe locul doi.
Maria s-a apropiat încet.
— Mama ne-a iubit pe amândouă.
Dar eu am pierdut ani întregi încercând să mulțumesc pe toată lumea.
Nu mai vreau să trăiesc așa.
Viorica și-a șters lacrimile.
— Mă poți ierta?
Maria a rămas câteva clipe tăcută.
Apoi a făcut un pas înainte și și-a îmbrățișat sora.
— Pot să te iert.
Dar de astăzi înainte va trebui să înveți să mă respecți.
În drum spre casă, Dumitru i-a prins mâna.
— Știi ceva?
— Ce?
— Astăzi n-ai câștigat niște bani.
Ai câștigat ceva mult mai important.
Maria a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
— Ce anume?
Dumitru i-a strâns mâna.
— Curajul de a nu te mai pierzi pe tine ca să-i mulțumești pe alții.