Am rămas nemișcată lângă fereastră.
Nu îndrăzneam nici măcar să respir.
Vocea lui Matei era calmă.
— Domnule Vasile… am reușit. V-am adus tableta.
Un bătrân aflat într-un scaun cu rotile și-a dus mâna la gură.
— Nu… nu se poate… Matei, este prea mult.
Fiul meu a zâmbit.
— V-am promis că strâng bani pentru ea. Acum o să puteți vorbi cu nepoata dumneavoastră în fiecare zi.
Mi-au dat lacrimile.
Bătrânul mângâia cutia ca pe un lucru neprețuit.
— De când a murit soția mea… nimeni n-a mai avut grijă de mine așa.
Matei a început să despacheteze tableta.
— Uitați, aici apăsați când vă sună Andreea din Canada.
Și aici sunt fotografiile pe care mi le-a trimis.
Iar aici v-am instalat aplicația de șah.
Bătrânul a zâmbit pentru prima dată.
— O să mă bați iar?
Matei a râs.
— Probabil.
Dar trebuie să exersați.
Am privit prin geam.
În colțul camerei erau două sacoșe cu alimente.
Pe masă se afla o caserolă cu mâncare.
— Ați mâncat tot? întrebă Matei.
Bărbatul a zâmbit vinovat.
— Aproape.
— Domnule Vasile…
Ați promis.
Doctorul a spus că trebuie să mâncați.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Dar banii? întrebă bătrânul.
De unde ai avut atâția bani?
Matei ridică din umeri.
— Distribui pliante dimineața în weekend.
Și îi ajut pe colegii mei la matematică.
Am strâns câte puțin.
Nu-mi trebuiau mie.
Mi s-a făcut rușine.
Eu mă temusem că fiul meu făcea ceva rău.
Iar el își sacrificase aproape toate economiile pentru un om singur.
M-am îndepărtat încet de fereastră.
În fața porții, un vecin își plimba câinele.
— Îl cunoașteți pe băiat? m-a întrebat.
Am dat din cap.
— Este fiul meu.
Omul a zâmbit larg.
— Atunci puteți fi foarte mândră.
Vine aici de aproape un an.
Îi face cumpărături, îi citește ziarul, îl ajută să plătească facturile și stă de vorbă cu el ore întregi.
Domnul Vasile spune că băiatul acesta i-a redat pofta de viață.
Am simțit că nu-mi mai pot opri lacrimile.
Seara, când Matei a intrat în casă, l-am așteptat cu mâncarea lui preferată.
S-a așezat la masă.
— Cum a fost la… petrecere? l-am întrebat zâmbind.
A încremenit.
— A fost…
bine.
L-am privit câteva secunde.
Apoi i-am spus încet:
— Știu despre domnul Vasile.
Fața i s-a albit.
— Mami… eu…
M-am ridicat și l-am îmbrățișat.
Atât de tare, încât a rămas fără cuvinte.
— Nu trebuie să te scuzi.
Trebuie doar să mă ierți.
Am crezut că ascunzi ceva urât.
Dar tu ascundeai cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.
Matei a început și el să plângă.
— Nu voiam să te îngrijorez.
Știam cât muncești.
Am vrut doar să ajut pe cineva care era singur.
Din ziua aceea, viața noastră s-a schimbat.
Nu mi-am mai luat ore suplimentare în fiecare săptămână.
Mi-am reorganizat programul astfel încât marțea și joia să pot merge împreună cu Matei la domnul Vasile.
Eu găteam.
Matei juca șah cu el.
Iar în fiecare duminică făceam un apel video cu nepoata lui din Canada.
Într-o seară, înainte să plecăm, domnul Vasile s-a uitat la mine și a spus:
— Credeați că dumneavoastră l-ați crescut pe Matei.
Dar adevărul este că el a crescut și inimile celor din jurul lui.
În clipa aceea am înțeles că cea mai mare moștenire pe care un părinte o poate lăsa copilului său nu sunt banii.
Ci bunătatea.