Asistenta medicală și polițistul au ajuns în mai puțin de o oră.
I-au consultat pe cei doi copii cu atenție.
— Au aproximativ un an, a spus asistenta. Sunt deshidratați și speriați, dar, în mod incredibil, sunt bine.
Polițistul a notat fiecare detaliu.
— Vom încerca să aflăm cine sunt părinții lor. Vom verifica toate sesizările din județ și din cele învecinate.
Am dat din cap.
Știam ce urma.
Dacă nimeni nu îi căuta, aveau să ajungă într-un centru de plasament.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Băiețelul s-a trezit de două ori plângând.
Fetița îl căuta instinctiv cu mâna ori de câte ori se speria.
Erau atât de legați unul de celălalt, încât nici măcar în somn nu suportau să fie despărțiți.
Au trecut câteva săptămâni.
Ancheta continua.
Dar nimeni nu îi revendicase.
Niciun telefon.
Nicio rudă.
Nicio fotografie distribuită.
Parcă nu existaseră niciodată.
Între timp, casa noastră se schimbase complet.
Camera care ani întregi fusese tăcută răsuna acum de râsete și plânsete.
Ștefan învățase să pregătească biberoane în câteva minute.
Eu descopeream că oboseala poate fi frumoasă atunci când este însoțită de zâmbetul unui copil.
Maria Niculina venea aproape în fiecare zi.
Îi răsfăța ca pe propriii nepoți.
— Parcă așa trebuia să fie de la început, spunea ea de fiecare dată.
Într-o dimineață, polițistul a venit din nou la noi.
Am simțit că inima îmi bate tot mai tare.
— Am terminat verificările, a spus el.
Ne-am uitat unul la altul.
— Și?
— Din păcate, nimeni nu i-a căutat.
Există suficiente dovezi că au fost abandonați intenționat.
Am simțit un nod în gât.
M-am uitat spre cei doi copii care se jucau pe covor fără să știe că viitorul lor se decidea în acel moment.
Ștefan m-a prins de mână.
— Atunci începem procedura.
Polițistul a zâmbit pentru prima dată.
— Exact asta speram să spuneți.
Au urmat luni de anchete sociale, vizite și evaluări.
Asistenții sociali au venit de mai multe ori acasă.
Au vorbit cu noi.
Cu vecinii.
Cu familia.
Au verificat fiecare detaliu.
Nu ne-am plâns niciodată.
Pentru că fiecare pas ne apropia de ei.
Într-o dimineață de iarnă am intrat în sala de judecată ținându-ne de mână.
Andrei și Ana stăteau lângă noi.
Judecătoarea a răsfoit dosarul câteva clipe.
Apoi ne-a privit peste ochelari.
— În toți anii mei de carieră am văzut multe familii.
Dar foarte rar am văzut patru oameni care se privesc cu atâta dragoste.
A închis dosarul.
— Instanța admite cererea de adopție.
Din acest moment, Andrei și Ana sunt, din toate punctele de vedere, copiii dumneavoastră.
N-am reușit să-mi opresc lacrimile.
Ștefan m-a îmbrățișat.
Maria Niculina plângea și ea în ultima bancă.
În aceeași seară, după ce i-am culcat, am intrat în camera lor.
Andrei dormea cu ursulețul pe care îl pregătisem cu ani în urmă pentru un copil care nu venise niciodată.
Ana ținea mânuța fratelui ei.
M-am aplecat să-i învelesc.
În clipa aceea, Ana a deschis puțin ochii.
M-a privit somnoroasă și a șoptit un singur cuvânt.
— Mama…
Am rămas nemișcată.
Toți anii de așteptare, toate lacrimile și toate dezamăgirile au dispărut într-o singură clipă.
Am înțeles atunci că Dumnezeu nu ne uitase.
Doar alesese un drum pe care niciunul dintre noi nu și l-ar fi putut imagina.