Cristina și-a plecat privirea.
De câteva ori a încercat să vorbească.
De fiecare dată s-a oprit.
În cele din urmă a șoptit:
— Am distrus tot.
Am rămas în picioare câteva clipe.
Apoi m-am așezat în fața ei.
Nu pentru că o iertasem.
Ci pentru că era mama copiilor mei.
— Ce s-a întâmplat?
A inspirat adânc.
— După ce am plecat, am crezut că o să-mi fie mai bine. Mi-am spus că merit o viață fără griji, fără datorii, fără frica zilei de mâine.
Și-a șters ochii.
— Dar nimic n-a mers cum îmi imaginam.
Mi-am pierdut serviciul după câteva luni.
Economiile s-au terminat.
Oamenii care spuneau că îmi sunt prieteni au dispărut unul câte unul.
Am rămas complet singură.
Am ascultat-o fără să spun nimic.
Nu simțeam bucurie.
Nici satisfacție.
Doar tristețe.
Pentru că toate acestea puteau fi evitate.
Cristina și-a ridicat privirea.
— În fiecare zi m-am gândit la Matei și Sofia.
Am înghițit în sec.
— Atunci de ce n-ai venit?
Ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.
— Mi-a fost rușine.
Cu fiecare lună care trecea îmi era tot mai greu să mă întorc.
Credeam că n-o să mă puteți ierta niciodată.
— Ai avut dreptate.
A rămas tăcută.
După câteva clipe a întrebat încet:
— Cum sunt copiii?
Am zâmbit fără să vreau.
— Sunt bine.
Matei este pasionat de orice are roți.
Sofia desenează în fiecare zi.
Și amândoi mă întreabă uneori dacă mama lor este sănătoasă.
Cristina a izbucnit în plâns.
— Îmi pare atât de rău…
— Știu.
Dar regretul nu schimbă trecutul.
Ea și-a strâns mâinile.
— Crezi… crezi că într-o zi aș putea să-i văd?
Am rămas câteva secunde pe gânduri.
Nu puteam lua o decizie doar pentru că îmi era milă.
Trebuia să mă gândesc la copii.
— Nu acum.
Mai întâi trebuie să le demonstrezi că ai venit pentru ei.
Nu pentru că ai rămas singură.
Cristina a închis ochii și a dat încet din cap.
— Înțeleg.
M-am ridicat de la masă.
— Îți doresc să-ți refaci viața.
Sincer.
Dar eu nu mă mai pot întoarce în trecut.
Familia pe care am reconstruit-o a costat prea multe lacrimi.
Nu o voi pune din nou în pericol.
Am lăsat câțiva bani pentru cafea și am ieșit.
În spatele meu nu s-a auzit niciun cuvânt.
Doar liniștea.
Seara, după ce i-am luat pe Matei și Sofia de la grădiniță, am mers în parc.
Ne-am jucat aproape două ore.
La plecare, Sofia mi-a întins un desen făcut în acea zi.
— Tati, e pentru tine.
L-am desfăcut.
Era desenată familia noastră.
Eu.
Matei.
Sofia.
Atât.
Nimeni altcineva.
— Îți place?
m-a întrebat ea.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Este cel mai frumos desen pe care l-am primit vreodată.
L-am pus cu grijă în rucsac.
În clipa aceea am înțeles că familia nu este formată din oamenii care pleacă atunci când viața devine grea.
Familia este formată din cei care rămân.
Iar eu aveam deja tot ce îmi trebuia.