Avocatul Radu Pop a așezat încet documentul pe masă.
În încăpere se făcuse o liniște apăsătoare.
Doina și-a încrucișat brațele și a încercat să zâmbească.
— Presupun că putem începe acum citirea testamentului.
Avocatul a clătinat încet din cap.
— Nu încă.
Mai întâi trebuie să discutăm despre acest document.
— Ce document? a întrebat ea iritată.
— O declarație autentică semnată de domnul Ion Marinescu în fața mea, cu șase luni înainte de deces.
Pentru prima dată, expresia Doinei s-a schimbat.
— Nu este posibil…
— Ba este.
Și cred că ar fi bine să o ascultați până la capăt.
Avocatul a deschis dosarul și a început să citească.
— „Subsemnatul Ion Marinescu declar că fiica mea este singurul meu copil și doresc ca nimeni să nu-i poată contesta vreodată drepturile. Dacă această declarație este citită după moartea mea, înseamnă că mă tem că cineva va încerca să o îndepărteze de lângă mine și de ceea ce i se cuvine.”
Simțeam cum îmi tremură mâinile.
Era vocea tatălui meu.
Parcă îl auzeam vorbind.
Avocatul a continuat.
— „În ultimii ani am observat tensiunile dintre soția mea și fiica mea. Dacă Elena nu va fi prezentă la deschiderea succesiunii, solicit ca procedura să fie suspendată până la convocarea ei legală. Nicio decizie nu va fi luată în lipsa ei.”
Doina a izbucnit.
— Asta este ridicol!
Eu sunt soția lui!
— Și dânsa este fiica lui, a răspuns calm avocatul.
Iar legea nu permite excluderea unui moștenitor legal din această procedură.
Avocatul a împins spre mine un al doilea plic.
— Tatăl dumneavoastră a dorit să vă înmânez și această scrisoare.
Am desfăcut-o cu mâinile tremurânde.
Primele cuvinte mi-au umplut ochii de lacrimi.
“Draga mea Elena,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Îmi pare rău pentru toate dățile în care n-am avut curajul să opresc conflictele dintre tine și Doina. Am crezut că timpul le va rezolva. M-am înșelat.”
Lacrimile îmi curgeau fără să le mai pot opri.
“Să nu crezi niciodată că te-am iubit mai puțin. Tot ce am construit în viață a fost și pentru tine. Te rog doar să nu lași pe nimeni să te facă să crezi că nu ai avut loc în familia mea.”
Am închis ochii.
Pentru prima dată după moartea lui, simțeam că îmi luasem cu adevărat rămas-bun.
După câteva minute, avocatul a început citirea testamentului.
Ion Marinescu împărțise averea cu grijă.
Doina primea economiile personale și dreptul de a locui în casă pe tot parcursul vieții.
Eu primeam jumătatea care îmi revenea din locuință, terenul moștenit de tata de la părinții lui și atelierul în care lucrase aproape treizeci de ani.
Nu era o avere uriașă.
Dar era tot ceea ce construise prin muncă.
Și, mai ales, era dovada că nu mă uitase niciodată.
Doina nu mai spunea nimic.
Ținea privirea în podea.
Înțelegea că nu pierduse din cauza testamentului.
Pierduse în clipa în care încercase să mă șteargă din viața tatălui meu.
Câteva zile mai târziu am intrat pentru prima dată singură în atelierul tatălui.
Pe bancul de lucru încă se aflau ochelarii lui, ruleta și cana din care își bea cafeaua în fiecare dimineață.
Am aprins o lumânare.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Am venit, tată…
De data aceasta nimeni nu m-a mai putut opri.