Andrei n-a răspuns imediat.
Se uita când la Maria, când la cele două surori.
În ochii Ioanei și ai Biancăi nu vedea viclenie.
Vedea aceeași teamă pe care o simțise și el în ziua în care ieșise din apartament cu toate lucrurile îngrămădite într-o dubă.
A lăsat încet geanta jos.
— Nu vă dau afară astăzi.
Cele două fete au rămas nemișcate.
Parcă nici nu îndrăzneau să creadă.
— Dar trebuie să-mi spuneți adevărul.
Tot.
Ioana a inspirat adânc.
— Mama noastră a murit acum un an.
După înmormântare, tata a început să bea.
Într-o seară ne-a spus că nu ne mai poate întreține.
Ne-a scos afară și ne-a încuiat ușa.
Am dormit pe unde am apucat.
Într-o magazie.
Sub un pod.
Într-o stație de autobuz.
Aici am ajuns acum două săptămâni.
Am crezut că nimeni nu mai vine vreodată.
În casă s-a făcut liniște.
Maria s-a apropiat încet de Bianca.
I-a întins ursulețul ei de pluș.
— Poți să-l ții puțin.
Când mie mi-e frică, mă ajută.
Bianca a izbucnit în plâns.
În dimineața următoare au început să curețe împreună ferma.
Andrei repara gardul.
Ioana spăla geamurile.
Bianca strângea buruienile din curte.
Maria alerga dintr-o parte în alta, convinsă că toate acestea erau o aventură.
La prânz au mâncat aceeași ciorbă din patru farfurii diferite.
Nu era mult.
Dar era suficient.
Pentru prima dată după mult timp, nimeni nu mânca singur.
După câteva zile, vestea s-a răspândit prin sat.
Unii spuneau că Andrei înnebunise.
— A adus două necunoscute în casă.
Alții îl avertizau.
— O să-ți dispară tot.
Dar bătrânul Ilie, vecinul de peste drum, doar a zâmbit.
A doua zi a venit cu o căruță plină de scânduri.
— Ferma asta a fost prea mult timp pustie.
E timpul să audă iar oameni râzând.
Încet, au început să apară și alții.
O femeie le-a adus perdele.
Un vecin le-a dat o sobă veche.
Altcineva a lăsat la poartă câteva găini.
Andrei a înțeles atunci că bunătatea nu se termină la omul care o face.
Se răspândește.
Au trecut aproape șase luni.
Ferma nu mai semăna deloc cu ruina pe care o cumpărase.
Curtea era plină de flori.
În grădină crescuseră primele legume.
Grajdul avea două capre și câteva găini.
Iar în fiecare seară se aprindea lumina în toate camerele.
Într-o după-amiază, o mașină veche a oprit la poartă.
Din ea a coborât un bărbat trecut de cincizeci de ani.
Ioana și Bianca au încremenit.
— Tata…
Bărbatul s-a apropiat încet.
Avea privirea plecată.
— Știu că n-am dreptul să cer nimic.
Dar am venit să-mi cer iertare.
Am fost un laș.
Nu alcoolul m-a făcut să vă alung.
Eu am făcut alegerea asta.
Mi-a fost rușine de mine în fiecare zi.
Ioana avea lacrimi în ochi.
— De ce ai venit acum?
Bărbatul s-a uitat spre fermă.
— Pentru că tot satul vorbește despre omul care a avut grijă de fiicele mele când eu n-am fost în stare.
Și am înțeles cât de mic am ajuns.
S-a întors spre Andrei.
— Vă mulțumesc.
Nu pentru că le-ați dat un acoperiș.
Ci pentru că le-ați redat încrederea că mai există oameni buni.
Andrei i-a întins mâna.
— Iertarea nu se cere o singură dată.
Se dovedește în fiecare zi.
Bărbatul a dat încet din cap.
În aceeași seară, Maria stătea pe treptele pridvorului și privea apusul.
— Tati…
— Da, puiule?
— Când am venit aici eram doar noi doi.
Acum suntem mai mulți.
Andrei a zâmbit.
— Da.
— Și e mai frumos așa.
El și-a privit fiica.
Ferma.
Surorile care râdeau în grădină.
Vecinii care treceau pe drum și îi salutau.
Venise acolo crezând că cumpără o casă veche.
În realitate, cumpărase locul în care patru oameni aveau să-și găsească, în sfârșit, o familie.