Elena a inspirat adânc și a continuat să citească.
Vocea îi tremura, dar fiecare cuvânt răsuna limpede în biroul notarului.
— „Elena, dacă citești această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt. Și înseamnă că fiul meu este aici, convins că a câștigat tot.”
Adrian a ridicat brusc privirea.
Zâmbetul i se ștersese complet.
Elena a continuat.
— „În ultimii trei ani ai vieții mele, fiul meu m-a vizitat atât de rar, încât aș fi putut număra întâlnirile pe degete. Tu ai fost cea care m-ai spălat, m-ai hrănit, mi-ai schimbat pansamentele și ai dormit pe un scaun lângă patul meu când durerile nu mă lăsau să închid ochii.”
În birou se făcuse o liniște apăsătoare.
Cristina îl privea nedumerită pe Adrian.
El evita să ridice ochii.
— „Tu ai fost fiica pe care viața nu mi-a dăruit-o niciodată.”
Elena și-a șters discret o lacrimă.
Apoi a întors pagina.
— „Adrian, dacă râzi în clipa aceasta, înseamnă că nu te-ai schimbat deloc.”
Fața lui s-a albit.
— Ce prostii sunt astea? a murmurat.
Notara nu a spus nimic.
Doar a făcut un semn Elenei să continue.
— „Apartamentul, casa de la țară și economiile apar în testament pe numele tău doar pentru că așa m-a sfătuit avocatul. Dar acesta nu este singurul document pe care l-am semnat.”
Adrian s-a ridicat în picioare.
— Nu… Nu există alt document!
Notara a deschis calm mapa aflată în fața ei.
— Ba da.
Există.
Și este autentificat în urmă cu cinci ani.
Cristina s-a uitat speriată când la notar, când la Adrian.
— Ce înseamnă asta?
Notara a răspuns liniștită.
— Înseamnă că doamna Victoria a încheiat un contract prin care și-a rezervat dreptul ca toate bunurile să fie transferate Elenei dacă fiul ei nu își îndeplinea obligațiile asumate față de ea. Documentele și dovezile sunt complete.
Adrian simțea că nu mai are aer.
— Dar… eu sunt fiul ei!
— Tocmai de aceea avea așteptări de la dumneavoastră, a răspuns notara.
Elena a continuat să citească ultimele rânduri.
— „Adrian, ai confundat întotdeauna moștenirea cu un drept. Nu. Moștenirea este și o responsabilitate. Iar tu ai renunțat la ea în ziua în care ai renunțat la propria mamă.”
Cristina și-a retras încet mâna de pe brațul lui.
— Mi-ai spus că ai avut grijă de ea…
Adrian n-a răspuns.
— Mi-ai spus că fosta ta soție doar profita de bunătatea voastră…
Tot tăcea.
— M-ai mințit.
Cristina și-a luat geanta și s-a îndreptat spre ușă.
— Cristina… stai!
Femeia nici măcar nu s-a întors.
Ușa s-a închis încet în urma ei.
Pentru prima dată, Adrian rămânea singur.
Exact așa cum o lăsase și pe Elena.
Notara a împins spre Elena un dosar.
— Acestea sunt actele dumneavoastră.
Elena le-a privit fără să le atingă câteva secunde.
Nu-i venea să creadă.
Nu pentru că primise casa.
Ci pentru că, pentru prima dată după mulți ani, cineva îi recunoscuse sacrificiul.
Au trecut câteva luni.
Elena a vândut casa de la țară, dar a păstrat apartamentul.
Cu o parte din bani și-a îndeplinit visul abandonat în tinerețe.
A deschis un mic atelier de croitorie și un spațiu unde oferea gratuit cursuri de cusut femeilor care își doreau o nouă șansă în viață.
Pe perete nu a pus diplome.
A pus o fotografie cu Victoria.
Sub ea, o singură propoziție:
„Bunătatea nu rămâne niciodată nerăsplătită.”
Despre Adrian a mai auzit doar din întâmplare.
Firma îi intrase în insolvență.
Cristina îl părăsise.
Iar apartamentul pe care îl considerase dintotdeauna al lui nu-i aparținuse niciodată.
Elena nu s-a bucurat de căderea lui.
Pur și simplu a închis, în sfârșit, ușa unui capitol care durase prea mult.
Și pentru prima dată după douăzeci și trei de ani, viața pe care o trăia era, în sfârșit, doar a ei.