Bătrânul a rămas câteva clipe cu ochii în pământ.
Apoi a oftat încet.
— Măi băiete… doamna Margareta nu mai este printre noi.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Cum adică?
— S-a stins acum doi ani. Iarna. În februarie.
Am rămas nemișcat.
Țineam buchetul de garoafe în mână și, pentru prima dată în viață, mi s-a părut că niște flori pot deveni dintr-odată fără niciun rost.
Bătrânul, care s-a prezentat drept nea Ilie, fusese ani la rând omul de serviciu al școlii.
M-a invitat în curte și mi-a turnat un pahar cu apă rece.
După câteva minute de tăcere, m-a privit atent.
— Tu ești băiatul cu care rămânea seara în clasă, nu?
Am dat din cap.
— Da… își pierdea trenul din cauza mea.
Nea Ilie a zâmbit trist.
— Trenul îl pierdea, e adevărat.
A făcut o pauză.
— Dar apoi mergea acasă pe jos.
Am ridicat privirea brusc.
— Cum… pe jos?
— Zece kilometri. În fiecare zi în care rămânea cu tine. Iarna, vara… nu conta. Eu o duceam uneori cu bicicleta până la pod, dar mai departe mergea singură.
Nu am mai fost în stare să spun nimic.
Timp de aproape patruzeci de ani crezusem că profesoara își sacrificase doar o oră din timpul ei.
În realitate, își sacrifica aproape întreaga seară.
Doar pentru ca un copil să nu renunțe la școală.
L-am rugat pe nea Ilie să-mi arate unde este înmormântată.
Cimitirul era pe dealul din spatele satului.
Am găsit-o după câteva minute.
O cruce simplă.
Fără coroane.
Fără flori.
Am scos o garoafă din buchet și am lăsat opt lângă mormânt.
Apoi am început să vorbesc.
I-am povestit că m-am căsătorit.
Că am doi copii.
Că fata mea este studentă.
Că băiatul merge la liceu.
Că lucrez într-o fabrică de mobilă și fac calcule în fiecare zi.
Exact calculele pe care ea nu m-a lăsat niciodată să le abandonez.
Și apoi am spus printre lacrimi:
— Am vrut să vin de zeci de ori. Mereu am amânat. Iar acum am ajuns prea târziu. Iertați-mă…
Credeam că aceea era cea mai grea zi din viața mea.
M-am înșelat.
O lună mai târziu, nea Ilie mi-a spus unde locuise profesoara în Reghin.
M-am dus acolo fără să știu ce caut.
La ușa apartamentului vecin mi-a deschis o femeie în vârstă.
Când a aflat cine sunt, a intrat într-o cameră și s-a întors cu o cutie veche de carton.
— Am salvat câteva lucruri când s-a golit apartamentul. Mi-a fost milă să ajungă la gunoi.
Înăuntru erau fotografii.
Diplome.
Un ceas oprit.
Și o agendă cu coperți negre.
Am deschis-o.
Pe fiecare pagină era trecut numele unui copil.
Lângă fiecare, câteva rânduri despre ce devenise în viață.
Profesorul nu uitase pe nimeni.
Am răsfoit până am ajuns la anul meu.
Acolo scria:
„Marin. Trei ani. 9,25 la examen. A plecat la liceu. Ăsta ajunge departe.”
Am zâmbit printre lacrimi.
Dar dedesubt mai era o însemnare, scrisă cu un alt pix, ani mai târziu.
„L-am văzut azi în autobuzul 2. Are copii. Nu m-a cunoscut. Nu l-am oprit. Se grăbea.”
Am închis agenda.
Nu mai vedeam nimic.
Mi-am dat seama că femeia care mersese kilometri întregi pe jos pentru mine mă văzuse după zeci de ani.
Iar eu trecusem pe lângă ea fără s-o recunosc.
De atunci, în fiecare sfârșit de august, cumpăr ghiozdane, caiete, penare și instrumente de geometrie pentru copiii care nu-și permit.
Învățătoarea din comună le împarte în prima săptămână de școală.
Nu le spune niciodată cine le-a cumpărat.
Le spune doar atât:
— Sunt de la cineva care a învățat cândva la școala veche din sat.
Iar acasă, pe raftul din sufragerie, păstrez și astăzi agenda doamnei Margareta.
Din când în când o deschid.
Și, pe ultimele pagini rămase goale, mai adaug câte un nume.
Poate că nu voi putea niciodată să-i întorc tot binele pe care mi l-a făcut.
Dar pot încerca să duc mai departe lecția pe care mi-a predat-o fără să fie scrisă în niciun manual.
Uneori, un profesor nu schimbă doar notele unui copil.
Îi schimbă întreaga viață.