Andrei a rămas câteva clipe cu fruntea lipită de umărul soldatului, iar Ana simțea că fiecare secundă îi adâncea și mai mult confuzia. Nu înțelegea de ce soțul ei îl îmbrățișa pe acel necunoscut de parcă și-ar fi regăsit un frate pierdut.
În cele din urmă, Andrei s-a ridicat și i-a întins mâna.
— Ana… el este Radu.
Numele nu-i spunea nimic. Dar felul în care cei doi se priveau spunea totul. Nu era o simplă prietenie. Între ei exista o legătură pe care doar oamenii care au trecut împreună prin iad o puteau avea.
Între timp, Mara privea când la Andrei, când la Radu.
— Mami… dar el nu e tata?
Ana a ridicat fotografia pe care fetița o purtase doi ani în buzunarul rochiței. Pentru prima dată s-a uitat cu adevărat la ea și a simțit că i se taie picioarele.
Chipul era atât de neclar încât putea aparține oricăruia dintre cei doi.
Andrei a luat fotografia, a întors-o și a rămas fără cuvinte.
— Nu… asta nu e poza pe care am trimis-o.
Radu s-a apropiat încet și, când a privit imaginea, a închis ochii.
— Sunt eu…
Ana a rămas împietrită.
O eroare făcută în timpul transmiterii fotografiei schimbase totul. Doi ani, Mara îi spusese „noapte bună” omului care nu era tatăl ei.
Fetița a început să plângă.
— Eu am greșit?
Andrei a luat-o imediat în brațe.
— Nu, iubirea mea. Tu n-ai greșit cu nimic. Ai recunoscut singura față pe care ai crezut că o cunoști.
Apoi și-a întors privirea spre Radu.
— Spune-i adevărul.
Soldatul a dat din cap, vizibil stânjenit.
— Tatăl tău este eroul tău, Mara. Eu doar am avut norocul să fiu lângă el când a fost nevoie.
Andrei a oftat adânc.
— Nu spune asta.
A privit-o pe Ana, apoi a continuat cu voce joasă.
— În timpul misiunii, am căzut într-o ambuscadă. Eu n-am văzut explozia. Radu a văzut-o primul și m-a împins la pământ. El a încasat șrapnelul care era destinat mie.
Abia atunci Ana a înțeles cicatricile de pe chipul lui.
Nu erau urmele unui accident oarecare.
Erau prețul pe care îl plătise pentru ca Andrei să se mai întoarcă vreodată acasă.
Cu lacrimi în ochi, Ana i-a prins mâna.
— Dacă nu erați dumneavoastră… fetița mea ar fi crescut fără tată.
Radu și-a plecat privirea.
— Am făcut doar ce ar fi făcut și el pentru mine.
Mara s-a apropiat încet și i-a atins obrazul brăzdat de cicatrici.
— Te-a durut?
— Da…
— Dar acum nu mai doare?
Bărbatul a zâmbit pentru prima dată.
— Acum… parcă mai puțin.
Fetița s-a întors spre Andrei, l-a îmbrățișat strâns și i-a șoptit:
— Iartă-mă, tati…
Andrei a sărutat-o pe frunte.
— Nu ai pentru ce să fii iertată.
Apoi Mara i-a întins mâna și lui Radu.
— Hai și tu cu noi. Dacă tu l-ai adus pe tata acasă, înseamnă că faci parte din familia noastră.
Pentru o clipă, nimeni n-a mai spus nimic.
Radu și-a șters ochii, iar Andrei l-a îmbrățișat din nou.
În acel moment, Ana a înțeles că soțul ei nu se întorsese singur din misiune.
O parte din omul care îi salvase viața avea să rămână pentru totdeauna în familia lor.