Femeia a rămas cu brațele întinse câteva clipe.
Apoi le-a lăsat încet pe lângă corp.
S-a prăbușit în genunchi, chiar în praful din fața porții, între cele două valize.
Nu plângea cu glas tare.
Nu striga.
Doar își acoperise fața cu palmele și tremura din tot trupul.
N-am mai văzut niciodată un om mare plângând așa.
Bunica m-a mângâiat ușor pe spate.
— Du-te, fata bunicii… e mama ta.
Am făcut câțiva pași.
M-am oprit.
Nu știam ce trebuie să fac.
Femeia și-a ridicat încet privirea spre mine.
Avea ochii roșii de plâns.
A zâmbit printre lacrimi.
— Nu-i nimic… o să ne cunoaștem.
Și exact asta am făcut.
Ne-am cunoscut.
Nu într-o zi.
Nu într-o îmbrățișare.
Ci în cele trei săptămâni pe care le-a petrecut acasă.
Dimineața mă învăța să fac mămăligă.
Îmi arăta cum se frământă aluatul.
Îmi împletea părul înainte să ieșim pe uliță.
Mă ținea de mână peste tot, de parcă încerca să recupereze opt ani într-o singură vară.
Mâinile ei miroseau mereu a cremă.
Erau aspre pe dos și moi în palmă.
Într-o seară am auzit-o vorbind cu mătușa Geta în bucătărie.
Nu înțelegeam tot.
Am auzit doar:
— Mai am puțin… încă doi ani.
Și apoi liniște.
După trei săptămâni am văzut din nou cele două valize deschise pe pat.
Mi s-a făcut rău.
M-am ascuns în podul cu fân.
Mama a venit după mine.
S-a așezat lângă mine fără să spună nimic.
După câteva minute mi-a șoptit:
— Mai stau puțin acolo… și vin de tot.
Am întrebat-o:
— Când?
A tăcut.
A doua zi, maxi-taxiul a plecat din nou.
De data aceasta am rămas la poartă și i-am făcut cu mâna până când nu s-a mai văzut.
Anii au trecut.
Mama venea câteva zile vara.
Câteva zile de Crăciun.
Apoi pleca iar.
Am crescut cu bunica.
Cu un scaun gol la masă.
La serbări.
La absolvire.
La plecarea la facultate.
Mama s-a întors definitiv abia după douăzeci și trei de ani.
Avea genunchii distruși.
Urcase și coborâse mii de scări, îngrijind bătrâni în Italia.
După ce bunica a murit, am găsit sub pat o cutie veche.
Înăuntru nu erau fotografii.
Erau zeci de chitanțe.
Am aflat atunci adevărul.
După moartea bunicului, casa se împărțise.
Mama muncise ani întregi în Italia ca să cumpere partea mătușii și să nu pierdem casa în care creșteam.
Fiecare ban trimis acasă însemna încă o bucățică din acoperișul de deasupra capului meu.
Am dus cutia pe prispă și am întrebat-o:
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
A ridicat din umeri.
— Ce rost avea? Erai copil.
Am rămas tăcută.
Apoi am întrebat:
— Și după ce ai terminat de plătit casa? De ce n-ai venit?
Mama a închis ochii câteva secunde.
— Pentru că, la un moment dat… nu mai știam cum se face. Cum te întorci într-o casă în care toți au învățat să trăiască fără tine.
Nu am găsit niciun răspuns.
În fundul cutiei era un caiet vechi.
Plin cu scrisori începute.
Niciuna trimisă.
Într-una scria:
„Astăzi am văzut o fetiță cu părul ca al tău și am mers după ea două străzi.”
Am plâns până nu am mai avut lacrimi.
Astăzi am treizeci și șase de ani.
Mama stă seara pe prispă și își masează genunchii obosiți.
Iar uneori îi iau mâinile în palmele mele.
Aceleași mâini pe care, copil fiind, nu le cunoșteam.
Le ung cu cremă.
Le strâng încet.
Într-o seară s-a uitat spre poarta pe unde intrase odinioară cu cele două valize și mi-a spus foarte încet:
— Ți-am trimis tot ce-am avut, fata mamei… numai anii aceia nu i-am mai putut trimite.
N-am răspuns.
Am strâns-o doar de mână.
Și am înțeles că unele iubiri nu pot întoarce timpul.
Dar pot umple, încet, golul pe care timpul l-a lăsat în urmă.