CONTINUAREA – Am împins ușa încet. Pentru o clipă, n-am înțeles ce văd.
În mijlocul camerei era sora mea, Laura.
Stătea în genunchi, înconjurată de cutii desfăcute, role de hârtie colorată și câteva unelte.
Lângă ea se aflau trei prieteni apropiați ai familiei.
Toți au încremenit când m-au văzut.
Laura și-a dus mâna la piept.
— Doamne… ai ajuns mai devreme!
Am privit în jur fără să spun un cuvânt.
Camera lui Beni nu mai semăna deloc cu cea pe care o lăsasem.
Mobilierul fusese mutat.
Pe tavan străluceau sute de steluțe fosforescente.
Peretele din spatele patului era pictat ca un cer de noapte, cu planete, constelații și o rachetă uriașă.
Într-un colț se afla un telescop.
Lângă fereastră era o bibliotecă recondiționată, plină cu cărți despre spațiu, dinozauri și experimente.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce… ce se întâmplă aici?
În spatele meu, Beni izbucni în plâns.
— Iartă-mă, mami…
Am promis că nu spun nimic…
M-am întors imediat și l-am luat în brațe.
— Nu ai făcut nimic rău.
Laura s-a apropiat încet.
— Acum două luni mi-ai spus că te doare faptul că, din cauza serviciului, nu reușești să petreci atât timp cu Beni cât ți-ai dori.
Mi-am amintit conversația.
O avuseserăm târziu, într-o seară.
Credeam că uitase.
— Mi-ai spus că visează să devină astronom și că într-o zi ai vrea să-i faci camera lui de vis.
Doar că nu aveai nici timp, nici bani.
Am simțit un nod în gât.
Laura a zâmbit.
— Așa că ne-am gândit că nu trebuie să faci totul singură.
A arătat spre cei trei prieteni.
— Fiecare a adus câte ceva.
Telescopul este cumpărat la mâna a doua și recondiționat.
Biblioteca a fost refăcută de Mihai în garaj.
Pereții i-am pictat noi.
Iar toate fotografiile le-am imprimat din albumele tale.
Abia atunci am observat cel mai frumos lucru din cameră.
Pe un perete erau zeci de fotografii.
Eu și Beni.
De când era bebeluș.
Prima zi de grădiniță.
Prima bicicletă.
Prima excursie la munte.
Prima noastră noapte în cort.
În mijloc era un tablou simplu, făcut de mână.
„Pentru cea mai bună mamă și cel mai curajos explorator.”
Lacrimile au început să-mi curgă fără oprire.
— Dar șoaptele?
Laura a râs.
— Încercam să împingem biblioteca la loc când te-am auzit intrând.
— Și de aceea nu răspundeai?
— Dacă ieșeam, surpriza era stricată.
M-am uitat la Beni.
— De aceea mă rugai să nu intru?
A dat din cap.
— Mi-a fost frică să nu vezi totul înainte să fie gata.
L-am strâns tare la piept.
— Eu eram convinsă că s-a întâmplat ceva rău.
— Știu…
Și am încercat să te opresc.
Laura mi-a întins apoi un plic alb.
Înăuntru era o scrisoare semnată de toți cei care ajutaseră.
„Știm că ai fost nevoită să lipsești de acasă mai mult decât ți-ai fi dorit. Dar Beni nu și-a măsurat niciodată iubirea în orele petrecute împreună, ci în felul în care l-ai făcut să se simtă iubit de fiecare dată când erai lângă el.
Camera aceasta este pentru visul lui.
Dar și pentru tine.
Ca să nu mai uiți niciodată că, atunci când viața devine prea grea, există oameni care aleg să-ți fie alături fără să le ceri.”
În seara aceea am stins toate luminile.
Au rămas aprinse doar steluțele de pe tavan.
Eu și Beni ne-am întins pe covor și am privit împreună cerul pe care oamenii care ne iubeau îl construiseră chiar în camera lui.
După câteva minute, m-a prins de mână.
— Mami?
— Da, iubirea mea?
— Data viitoare când pleci cu serviciul…
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da?
— Tot o să-mi fie dor de tine.
Dar în fiecare seară o să mă uit la stelele astea și o să știu că, oriunde ai fi, te uiți la același cer ca mine.
L-am sărutat pe frunte și l-am ținut în brațe mult timp.
În clipa aceea am înțeles că cel mai frumos cadou pe care îl poate primi un copil nu este o cameră nouă.
Este să știe că, indiferent cât de departe îl poartă viața pe unul dintre părinți, iubirea dintre ei nu pleacă niciodată de acasă.