Grigore a rămas nemișcat în prag.
Carla s-a uitat în jur și a scăpat mânerul valizei din mână.
În sufragerie nu mai era aproape nimic.
Canapeaua dispăruse.
Televizorul dispăruse.
Masa, biblioteca și toate electrocasnicele pe care le cumpărasem eu în ultimii ani nu mai erau acolo.
Rămăseseră doar câteva cutii și mobilierul vechi care le aparținuse înainte de căsătorie.
Grigore s-a întors spre mine cu fața albă.
— Elena… unde sunt toate?
Am rămas calmă.
— În siguranță.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că tot ce am cumpărat din banii mei a fost mutat într-un depozit.
Carla a început să ridice tonul.
— Ai înnebunit?!
— Nu. M-am pregătit.
Am așezat pe masă un dosar.
— În ultimele luni am observat că deveniserăți foarte interesați de economiile Ștefaniei. Așa că am discutat cu un avocat.
Grigore a rămas fără cuvinte.
— Casa aceasta a fost cumpărată înainte să ne căsătorim și este doar pe numele meu.
Iar majoritatea bunurilor din ea au fost achiziționate din veniturile mele.
Am toate facturile.
Carla a făcut un pas spre mine.
— O să chem poliția!
Am încuviințat liniștită.
— Sigur. Dar înainte să ajungă, poate le explicați și de ce ați golit contul în care strângeam bani pentru educația fiicei voastre ca să plătiți hoteluri de lux și croaziere.
Chipul lui Grigore s-a schimbat instantaneu.
— Elena… putem discuta.
— Am încercat să discutăm doisprezece ani.
Tu ai ales vacanța.
Eu aleg fiica noastră.
Am scos un alt dosar.
Extrasul de cont.
Fiecare retragere.
Fiecare plată pentru biletele de avion, hotel și excursii.
Totul era acolo.
— Avocatul meu a depus deja cererea de divorț.
Și încă ceva…
Le-am întins încă o mapă.
— Până la finalizarea procesului, niciun bun comun nu poate fi înstrăinat fără acordul instanței.
Carla s-a așezat pe un scaun.
— Vrei să ne lași fără nimic?
Am privit-o drept în ochi.
— Nu.
Vreau doar ca fiica mea să primească înapoi ceea ce i-ați luat.
În acel moment, Ștefania a coborât încet scările.
Ținea un plic în mână.
— Mamă…
I-am zâmbit.
— Acum le poți spune.
S-a uitat direct la tatăl ei.
— Am fost admisă la facultatea pe care mi-am dorit-o.
Grigore a zâmbit pentru o clipă.
— Vezi? Totul e bine.
Ștefania a clătinat încet din cap.
— Nu ai înțeles.
A deschis plicul.
— Am primit o bursă aproape integrală datorită rezultatelor mele.
În cameră s-a făcut liniște.
— Dar asta nu schimbă ce ați făcut.
Banii aceia nu însemnau doar taxe și cărți.
Însemnau că mama a crezut în mine în fiecare lună, timp de doisprezece ani.
Tu ai ales să-i cheltuiești într-o vacanță.
Pentru prima dată, Grigore n-a mai găsit niciun răspuns.
Și-a coborât privirea.
Câteva luni mai târziu, divorțul s-a încheiat.
Instanța a ținut cont de toate dovezile privind folosirea economiilor destinate educației Ștefaniei exclusiv în interes personal și a dispus măsurile legale corespunzătoare în cadrul împărțirii patrimoniului și al obligațiilor dintre noi.
Carla s-a mutat împreună cu fiul ei într-un apartament închiriat.
Eu am rămas în casa în care îmi crescusem copilul.
În prima zi de facultate, am condus-o pe Ștefania în fața campusului.
Înainte să coboare din mașină, mi-a luat mâna.
— Mamă…
— Da?
— Mulțumesc că ai luptat pentru viitorul meu atunci când toți ceilalți mi-au spus că nu merită.
Am îmbrățișat-o și am privit-o cum pășește spre noua ei viață.
În clipa aceea am înțeles că adevărata avere pe care o poate lăsa un părinte copilului său nu este un cont bancar.
Este curajul de a-i apăra visurile, chiar și atunci când trebuie să lupte împotriva celor care ar fi trebuit să le protejeze.