Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva secunde cu hârtia în mână.
Nu știam dacă trebuia s-o deschid.
Era evident că nu fusese scrisă pentru mine.
Dar fusese pusă acolo de cineva care știa că într-o zi altcineva avea s-o găsească.
Am desfăcut-o.
Scrisul era ordonat, ușor înclinat.
Primul nume era Corina.
„Corina — o să încerce să le facă ea pe toate. Nu o lăsați. E doar un copil, chiar dacă o să încerce să vă convingă că nu mai este.”
Am ridicat ochii spre tavan.
Mi-am amintit-o pe scară.
Brațele încrucișate.
Cele cinci surori în spatele ei.
Am continuat.
„Delia — doarme cu lumina de pe hol aprinsă. Nu-i spuneți că e prea mare pentru asta.”
„Ruxandra — mănâncă greu. Merele le mănâncă dacă sunt tăiate foarte subțire.”
Și apoi:
„Lia — să nu-i luați păpușa. Mimi e prietena ei cea mai bună.”
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
Ultimele rânduri erau apăsate mai tare.
„Nu vă cer să le fiți mamă. Nu se poate. Vă rog doar să nu le fie frică în casa lor.”
M-am așezat.
Femeia din fotografia de pe frigider știuse că urma să moară.
Și se gândise la lumina de pe hol.
La mere.
La o păpușă.
La fata ei de doisprezece ani care avea să încerce să crească alte cinci fete.
Am împăturit hârtia exact cum o găsisem.
N-am mai pus-o în sertar.
Am lăsat-o pe masă.
Apoi am deschis frigiderul.
Era aproape gol.
Mezeluri.
Iaurturi.
Două cutii de mâncare comandată.
În congelator am găsit o găină.
În cămară erau cartofi, morcovi, ceapă și orez.
Nu fusesem angajată să gătesc.
Dar era aproape două și eu însămi nu mâncasem nimic.
Am pus o oală pe foc.
Când mirosul de ciorbă a început să ajungă pe hol, prima care a apărut a fost Lia.
— Ce faci?
— Mâncare.
— Pentru cine?
— Pentru mine.
S-a uitat în oală.
— Și pentru voi, dacă vreți.
A apărut încă una.
Apoi alta.
În câteva minute aveam cinci fete în bucătărie.
Corina lipsea.
Le-am pus farfurii.
Nimeni nu vorbea prea mult.
La jumătatea mesei, Teodora a spus:
— Miroase ca atunci când gătea mama.
Celelalte s-au oprit.
Eu n-am spus nimic.
Corina a apărut în ușă.
— Ce faceți?
— Mâncăm, a răspuns Lia.
— Văd.
I-am arătat spre o farfurie.
— Este și pentru tine.
— Nu vreau.
— Bine.
N-am insistat.
Asta a derutat-o.
A rămas în prag câteva minute.
Apoi s-a întors și a plecat.
După ce celelalte au urcat, am găsit farfuria goală.
N-am întrebat cine mâncase.
Spre seară am scos din geantă cutiuța mea cu ață și câțiva nasturi.
Aveam un nasture negru mic.
Nu era identic cu ochiul rămas al păpușii, dar semăna.
— Lia.
A venit imediat.
— Încercăm?
Mi-a întins-o pe Mimi.
M-am așezat pe canapea și am început să cos.
Atunci s-a deschis ușa.
Andrei intrase.
S-a uitat întâi la mine.
Apoi la Lia.
Apoi spre bucătărie.
— Bună seara.
— Bună seara.
— Celelalte?
— Sus.
A rămas nemișcat.
De la etaj se auzeau vocile lor.
— Au mâncat?
— Da.
S-a uitat la păpușă.
— Ce faceți?
— Îi pun ochiul la loc.
Lia i-a arătat păpușa.
— O repară pe Mimi.
Andrei a zâmbit pentru o secundă.
Apoi a văzut hârtia de pe masă.
Zâmbetul i-a dispărut.
A mers spre ea.
A ridicat-o.
— De unde ai asta?
— Din sertarul cu prosoape.
— Ai citit-o?
Tonul lui se schimbase.
— Da.
— Cine ți-a dat voie?
Lia s-a lipit de mine.
Am pus acul jos.
— Nimeni.
— Atunci de ce ai citit-o?
— Pentru că scria „Pentru cine rămâne cu ele”.
Andrei a desfăcut hârtia.
După primele rânduri, s-a așezat.
— Este scrisul ei.
N-am răspuns.
Citea încet.
La un moment dat și-a dus mâna la gură.
— Știam.
— Ce?
— Știam că lăsase ceva.
Și-a șters ochii.
— În ultimele zile mi-a spus că a scris pentru fete. După ce…
N-a terminat.
— Am căutat peste tot. În noptiere, printre acte, în dulapurile ei. N-am găsit nimic.
S-a uitat la sertar.
— Niciodată nu m-am gândit acolo.
A continuat să citească.
Când a ajuns la Corina, s-a oprit.
Am spus:
— Asta ar trebui să citiți de două ori.
A ridicat privirea.
— Poftim?
— Partea despre Corina.
S-a uitat din nou.
— „O să încerce să le facă ea pe toate…”
— Exact asta face.
Andrei n-a spus nimic.
— Are doisprezece ani, am continuat. Astăzi, când ați plecat, celelalte cinci s-au uitat la ea să vadă ce trebuie să facă.
— Eu muncesc.
— Știu.
— Crezi că-mi place să lipsesc?
— Nu știu.
Asta l-a deranjat.
— Firma asta le ține casa. Le plătește școala. Tot.
— Nu spun să nu munciți.
— Atunci ce spui?
M-am uitat spre scară.
— Că douăzeci și nouă de femei nu pot face treaba unui tată.
A rămas nemișcat.
M-am ridicat.
— Eu mâine vin din nou la curățenie. Dar atât pot face.
Am luat geanta.
— Nu pot fi persoana pe care încercați s-o angajați ca să umple locul rămas gol aici.
A doua zi am ajuns la opt.
Mașina lui Andrei era încă în curte.
Am crezut că avea să-mi spună să plec.
Când am intrat, era în bucătărie.
Făcea sandvișuri.
Prost.
Avea unt până și pe mânerul sertarului.
Delia stătea la masă.
Corina pregătea ghiozdanul Liei.
— Lasă-l, i-a spus Andrei.
Corina s-a întors.
— Ce?
— Ghiozdanul. Îl fac eu.
— Nu știi ce trebuie pus.
— Atunci îmi spui.
— Îl fac eu mai repede.
— Corina.
Fata s-a oprit.
— Du-te și termină-ți micul dejun.
Nu i-a plăcut.
Se vedea.
Dar după câteva secunde a lăsat ghiozdanul.
În zilele următoare n-a devenit totul frumos.
Delia a avut o criză pentru că cineva stinsese lumina de pe hol.
Ruxandra a refuzat două cine la rând.
Corina mi-a spus într-o zi:
— Nu trebuie să faci ce făcea mama.
— Nici nu pot.
S-a uitat la mine.
— Atunci de ce tot vii?
Am ridicat găleata.
— Pentru că podelele încă se murdăresc.
Aproape a zâmbit.
Andrei a început să vină mai devreme de la firmă de câteva ori pe săptămână.
Nu întotdeauna.
Uneori nu putea.
Dar nu mai dispărea până seara doar fiindcă acasă era greu.
Într-o zi l-am găsit uitându-se la lista soției.
— Delia are nevoie de lumină, a spus.
— Da.
— Sabina trebuie dusă la control pentru ochelari.
— Da.
— Și eu nu știam.
— Acum știți.
Asta era tot.
Nu aveau nevoie de un discurs.
Aveau nevoie ca el să înceapă să fie acolo.
Eu am continuat să fac curățenie.
Uneori găteam.
Alteori nu.
Uneori fetele veneau lângă mine.
Alteori îmi închideau ușa în nas.
Lia a primit ochiul nou pentru Mimi.
Ruxandra a început să-mi lase mere pe masă fără să spună nimic.
Delia îmi amintea seara:
— Nu stinge pe hol.
Dar Corina a rămas cel mai greu de apropiat.
Până într-o dimineață.
Ștergeam masa din bucătărie când a apărut în ușă.
Avea părul desfăcut.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
A rămas acolo.
— Atunci?
Și-a strâns elasticul în palmă.
— Știi să faci cozi?
M-am uitat la ea.
— Unele.
— Mama știa una…
S-a oprit.
— Cu două împletituri care se prind la spate.
— Putem încerca.
A venit și s-a așezat cu spatele la mine.
N-am spus nimic despre mama ei.
Nici ea.
Am pieptănat-o încet.
La doisprezece ani, după luni în care încercase să țină cinci surori și un tată în picioare, Corina stătea în sfârșit pe un scaun și lăsa pe altcineva să facă ceva pentru ea.
Au trecut lunile.
N-am devenit mama fetelor.
N-am vrut și nici ele n-ar fi avut nevoie de asta.
Pozele mamei lor au rămas pe frigider.
Scrisoarea a ajuns într-o ramă simplă, în sertarul lui Andrei, nu pe perete ca o poruncă, ci aproape, pentru zilele în care uita.
Iar eu am rămas femeia care venea să facă ordine și care, uneori, stătea mai mult decât scria pe program.
Într-o după-amiază terminasem treaba.
Mi-am luat geanta și găleata.
Corina era pe scară.
Aproape în același loc în care o văzusem în prima zi.
M-am oprit.
— Corina.
— Da?
— Câte au mai fugit?
A înțeles imediat.
A coborât o treaptă.
— Douăzeci și nouă.
— Și numărul 30?
S-a uitat la mine.
De data asta nu mai avea brațele încrucișate.
A ridicat ușor din umeri.
— Numărul 30 n-a fugit.