Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, la zece fără cinci, toți trei erau la notar.
Nicoleta nu venise.
— E o discuție între mine și copiii mei, îi spusesem lui Cătălin.
În cabinet, Cătălin a scos imediat dosarul.
— Mama este de acord cu vânzarea.
Notarul s-a uitat spre mine.
— Doamnă Marinescu?
— Am spus că sunt de acord să discutăm.
Cătălin s-a lăsat pe spate.
— Iar începem?
Am scos din geantă o foaie.
— Casa a fost a mea și a tatălui vostru. După succesiune, eu am rămas proprietară asupra cotei care îmi aparține, iar voi aveți drepturile stabilite prin succesiune. Nimeni nu vinde singur ce nu îi aparține.
Sorin s-a uitat la notar.
— Asta știm.
— Atunci știți și că nu mă puteți scoate din casă pentru că vi se pare că mănânc prea puțin.
Adriana și-a coborât privirea.
Cătălin s-a enervat.
— Mamă, nu te scoate nimeni. Încercăm să găsim o soluție.
— Ați găsit-o deja. O lună la fiecare.
— Și ce e rău în asta?
— Pentru voi? Nimic.
Am pus foaia pe masă.
— Pentru mine, totul.
Le-am spus apoi ce făcusem în săptămânile în care ei veneau cu agenți, calcule și dosare.
Cerusem o evaluare reală a casei.
Vorbisem cu un avocat și cu notarul despre ce puteam face cu partea mea și, mai ales, despre cum puteam rămâne în siguranță în propria casă.
Cătălin m-a întrerupt:
— Și?
— Și nu vând.
A lovit masa cu palma.
— Atunci pentru ce ne-ai adus aici?
— Ca să vă spun o singură dată, în fața unui profesionist, ca să nu mai existe „n-am înțeles”.
Sorin s-a ridicat.
— Deci ne-ai chemat să ne faci de râs?
— Nu. V-am chemat pentru că ieri ai început să-mi cauți actele prin dulap.
A rămas în picioare.
— N-am vrut să fur nimic.
— Atunci nu mai umbla în lucrurile mele fără permisiune.
Cătălin a început din nou:
— Și peste doi ani? Dacă nu mai poți urca scările? Dacă te îmbolnăvești?
— Atunci decid ce fac când apare problema.
— Nu poți lua toate deciziile singură!
L-am privit.
— Despre viața mea? Ba da.
Adriana a fost prima care a schimbat tonul.
— Mamă, noi avem și noi nevoie de bani.
Acolo, în sfârșit, cineva spusese adevărul.
— Știu.
— Cătălin are probleme cu firma. Sorin a băgat bani în proiectul acela. Eu am rate…
— Știu și asta.
— Atunci de ce nu ne ajuți?
— Pentru că una este să-mi cereți ajutorul și alta este să-mi spuneți cât mai am de trăit ca să vă calculați moștenirea.
Nimeni n-a răspuns.
Apoi le-am spus decizia mea.
Nu aveam de gând să las casa goală după moartea mea și nici să-mi petrec ultimii ani apărând-o de propriii copii.
Cât timp puteam locui acolo, rămâneam.
Două camere de la parter urmau să fie amenajate pentru mine, astfel încât să nu mai depind de scări.
Iar pentru viitor începusem demersurile juridice și patrimoniale pentru partea asupra căreia puteam decide, astfel încât voința mea să fie clară și să nu poată fi confundată cu planurile lor.
Cătălin s-a înroșit.
— Adică ne tai de la moștenire?
— Nu am spus asta.
— Atunci ce faci?
— Mă asigur că nu mai trăiesc ca și cum aș fi murit deja.
A urmat o ceartă urâtă.
Cătălin a plecat primul.
Sorin mi-a spus că îl umilisem.
Adriana a rămas ultima.
La ușă s-a întors.
— Chiar ai crezut că vrem să te aruncăm pe drumuri?
— Ieri ai acceptat ideea să locuiesc câte o lună la fiecare.
A tăcut.
— Nu vreau banii tăi, mamă.
— Atunci vino duminică fără să mai aduci vorba despre casă.
N-a venit în prima duminică.
Nici Cătălin.
Nici Sorin.
Au trecut aproape trei săptămâni.
În a patra duminică, soneria a sunat.
Era Adriana.
Avea o sacoșă în mână.
— Ce-ai adus?
— Nimic important. Niște mere.
A intrat.
N-a întrebat de acte.
N-a întrebat de evaluare.
N-a întrebat cât valorează casa.
După încă două săptămâni a venit și Sorin.
Cu Cătălin a durat mai mult.
Într-o după-amiază de toamnă l-am găsit la poartă.
A stat câteva secunde fără să intre.
— Mamă…
— Da?
— Mai e cafeaua lui tata în dulap?
M-am uitat la el.
— Mai este.
Am deschis poarta.
În bucătărie, din obișnuință, am scos două cești.
Apoi m-am oprit.
Cătălin a luat încă două din dulap.
— Pune patru. Poate vin și ceilalți.
Nu i-am spus că îl iertasem.
Nici el nu și-a cerut iertare frumos, ca în povești.
Dar în ziua aceea am băut cafeaua fără ca pe masă să existe vreun dosar.
Iar casa era încă a mea cât timp aveam nevoie de ea.