Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am derulat până la prima lună după plecarea mea.
Apoi am început să notez.
Nu interpretări.
Nu presupuneri.
Doar sume.
Clinica.
Mobilierul.
Căruciorul.
Bijuteria.
Transferurile către Roxana.
Vacanțe despre care Adrian îmi spusese că erau deplasări de serviciu.
După aproape o oră aveam în față o sumă care depășea două sute de mii de lei.
Nu toți erau bani câștigați de mine.
Era contul nostru comun.
Dar eu alimentasem constant acel cont cât fusesem plecată.
Și Adrian folosise inclusiv banii pe care îi trimiteam pentru casa noastră ca să întrețină viața pe care o construise cu Roxana.
Am fotografiat extrasele.
Am salvat copii.
Apoi am închis laptopul.
Nu l-am confruntat în noaptea aceea.
Dimineața, Adrian m-a găsit în bucătărie.
— Ai dormit?
— Puțin.
S-a așezat în fața mea.
— Trebuie să stabilim ce facem.
— Sunt de acord.
A părut surprins.
— Bine.
— Începe tu.
Și-a împreunat mâinile.
— Lucrurile cu Roxana s-au întâmplat într-o perioadă foarte grea pentru mine.
N-am spus nimic.
— Tu erai plecată. Vorbeam foarte puțin.
— Mă sunai nouă ori într-un an.
A clipit.
— Și eu aveam serviciu.
— Continuă.
— Nu am plănuit să se întâmple.
— Gemenii?
— Relația.
— Înțeleg.
— Când a rămas însărcinată, lucrurile s-au complicat.
— Pentru cine?
S-a uitat la mine.
— Irina, dacă transformi fiecare propoziție într-un atac…
— Nu te atac. Încerc să aflu ce vrei.
A respirat adânc.
— Vreau să găsim o soluție civilizată.
— Care?
A ezitat.
— Pentru moment, nimeni nu trebuie să ia decizii pripite.
Am înțeles.
Nu voia să-mi spună să plec.
Dar nici nu-i cerea Roxanei să plece.
— Adică eu în camera mică, iar voi în dormitor?
— Nu am spus asta.
— Asta se întâmplă deja.
— Putem reorganiza.
Am aproape râs.
— Adrian, avem două dormitoare. Ce reorganizăm?
— Nu știu încă.
— Atunci de ce pari atât de sigur că trebuie să rămân?
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Pentru că este și casa ta.
Era prima propoziție spusă de el care m-a făcut atentă.
Nu „pentru că te iubesc”.
Nu „pentru că vreau să reparăm”.
Casa.
— Da, am spus. Este.
Roxana a intrat cu unul dintre copii în brațe.
— Adrian, poți să…
S-a oprit când m-a văzut.
— Scuze.
— Nu-i nimic, am spus.
Apoi am privit-o.
— Frumos colier.
Și-a dus mâna instinctiv la gât.
— Mi-ai spus deja.
— Adrian ți-a spus de unde au venit banii?
Adrian s-a ridicat imediat.
— Irina.
Roxana s-a uitat la el.
— Ce bani?
— Cei pentru colier.
— Din contul lui, presupun.
Am dat din cap.
— Din contul nostru comun.
Adrian s-a apropiat.
— Nu începe.
— Nu încep nimic.
Am continuat să mă uit la Roxana.
— Clinica în care ai născut?
Ea s-a încruntat.
— Ce-i cu ea?
— Șaptezeci și patru de mii de lei.
— Adrian a plătit.
— Din același cont.
Roxana și-a întors capul spre el.
— Mi-ai spus că sunt banii tăi.
— Sunt și banii mei.
— Ai spus că Irina nu mai contribuia la nimic.
Tăcere.
M-am uitat la Adrian.
El s-a uitat la Roxana.
Acolo am aflat ceva ce nu apărea în niciun extras.
O mințise și pe ea.
— Ce ți-a mai spus? am întrebat.
— Irina, termină, a spus Adrian.
Roxana nu l-a ascultat.
— Mi-ai spus că voi doi erați despărțiți în fapt.
— Eram.
Am râs scurt.
— Interesant.
Mi-am luat telefonul și am deschis mesajele.
Am citit:
— „Mai sunt șase săptămâni. Abia aștept să vii acasă.”
Roxana a rămas nemișcată.
Adrian s-a înroșit.
— Nu scoate lucrurile din context.
Am citit următorul:
— „Când te întorci, plecăm câteva zile numai noi doi.”
— Ajunge!
Copilul din brațele Roxanei era liniștit, dar ea îl ținea acum mai strâns.
— Mi-ai spus că vine doar să-și ia lucrurile, a spus ea.
M-am întors spre Adrian.
Asta explica liniștea ei din ziua precedentă.
Ea știa că exist.
Dar Adrian îi spusese o altă poveste.
— Și mie mi-ai spus că abia aștepți să mă întorc.
Adrian și-a trecut mâna peste față.
— Am încercat să gestionez o situație imposibilă.
— Nu, am spus. Ai încercat să gestionezi două femei spunându-i fiecăreia altceva.
Roxana s-a ridicat.
— Vreau să vorbesc cu tine singură.
— Roxana…
— Cu Irina.
Adrian s-a uitat când la ea, când la mine.
— Nu cred că e o idee bună.
— Tocmai de aceea vreau.
S-a dus în dormitor cu copilul și s-a întors după câteva minute fără el.
Ne-am așezat la masă.
Adrian a rămas în sufragerie.
Roxana a vorbit prima.
— Nu o să pretind că n-am știut că e căsătorit.
— Bine.
— Știam.
Asta conta.
Nu încerca să devină nevinovată.
— Dar mi-a spus că mariajul vostru se terminase înainte să apar eu. Că plecaseși la București și nu mai voiai să te întorci decât pentru acte.
— Ai văzut vreun act?
A coborât ochii.
— Nu.
— Ai întrebat?
— Da.
— Și?
— Mereu spunea că tu amâni.
Am dat din cap.
— Eu număram zilele până mă întorceam.
Roxana și-a atins colierul.
Apoi l-a desfăcut.
L-a pus pe masă.
— Nu-l vreau.
— Nu este problema mea.
— Știu.
Am privit-o.
— Ce vrei de la mine?
— Nimic.
A ezitat.
— Dar trebuie să știi ceva.
— Ce?
— Adrian mi-a spus acum câteva săptămâni că, după ce te întorci, o să rezolve apartamentul.
Am rămas atentă.
— Ce înseamnă „rezolve”?
— Că o să vă înțelegeți asupra lui și că după aceea îl vindem.
— Îl vindem?
— Așa a spus.
— Și unde urma să locuiți?
— Voia o casă.
Am tăcut.
— Cu ce bani?
— Cu partea lui din apartament și cu niște economii.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Aici era motivul pentru care nu voia să plec.
Nu pentru că spera să salvăm căsnicia.
Avea nevoie să „rezolve” apartamentul.
Am ieșit din bucătărie.
Adrian stătea în picioare.
— Ce i-ai spus?
— Nimic ce n-ar fi trebuit să știe deja, a răspuns Roxana.
M-am uitat la el.
— Vrei să vinzi apartamentul?
Fața i s-a schimbat.
Doar pentru o clipă.
A fost suficient.
— Cine ți-a spus?
— Deci da.
— Irina, lucrurile sunt mai complicate.
— Perfect. Explică.
— Apartamentul este prea mare pentru situația actuală.
M-am uitat în jur.
— Situația actuală pe care ai creat-o tu.
— Nu putem locui așa.
— În sfârșit suntem de acord.
— Dacă îl vindem, fiecare își poate lua partea și merge mai departe.
— Care este partea ta?
A tăcut.
Aici trebuia să fiu atentă.
Apartamentul fusese cumpărat în timpul căsătoriei și actele erau pe amândoi.
Dar avansul mare provenise din economiile mele de dinaintea căsătoriei, iar renovarea fusese plătită în cea mai mare parte de mine.
Nu aveam de gând să transform o discuție în bucătărie într-un proces juridic.
— Nu semnez nimic, am spus.
— Nici nu ți-am cerut acum.
— Atunci suntem lămuriți.
— Irina, trebuie să fim rezonabili.
— Sunt.
— Avem doi copii aici.
— Tu ai doi copii aici.
A închis ochii.
— Exact asta vreau să evit. Să transformăm copiii în arme.
— Nu i-am adus eu în discuție.
— Dacă blochezi vânzarea, îi afectezi și pe ei.
M-am uitat la el.
În sfârșit apăruse presiunea.
— Acolo voiai să ajungi?
— Unde?
— Să mă faci responsabilă pentru ce se întâmplă cu familia ta dacă nu-ți dau ce vrei.
— Este și familia mea.
— Da.
— Sunt copiii mei.
— Da.
— Atunci trebuie să găsesc o soluție.
— Găsește-o fără să-mi ceri să plătesc încă o dată pentru ea.
A ridicat vocea:
— Nu ți-am cerut nimic!
Am deschis laptopul.
— Ba da.
I-am arătat extrasele.
— Doar că până acum n-am știut.
A văzut suma calculată.
Apoi tranzacțiile.
Nu a negat.
— Erau bani comuni.
— O parte.
— Eram căsătoriți.
— Exact.
— Aveam dreptul să folosesc banii.
— Pentru 23.800 de lei pe un colier pentru amanta ta?
— Nu vorbi așa despre ea.
Roxana, din spatele meu, a spus:
— Ba poate.
Adrian s-a întors.
— Ce?
— Poate să vorbească exact așa.
Roxana și-a luat colierul de pe masă și i l-a pus în palmă.
— Pentru că asta eram.
Adrian a rămas cu bijuteria în mână.
— Roxana, avem copii.
— Știu.
— Atunci ce faci?
— Încerc să aflu cu cine am făcut copiii.
A doua zi dimineață, Roxana și-a strâns câteva lucruri și s-a dus cu gemenii la sora ei.
Nu pentru mine.
Pentru ea.
Și nu am devenit prietene.
Nu aveam de ce.
Știuse că Adrian era căsătorit și alesese să creadă povestea care îi convenea.
Dar acum cel puțin nu mai juca rolul pe care Adrian îl scrisese pentru ea.
Mariana a venit în aceeași după-amiază.
Furioasă.
— Ce i-ai făcut Roxanei?
— Nimic.
— A plecat cu copiii!
— Vorbiți cu fiul dumneavoastră.
— Tu ai venit și ai distrus tot!
Am privit-o aproape fascinată.
— Eu am venit acasă.
— Știai că lucrurile s-au schimbat!
— Nu. Dumneavoastră știați.
S-a oprit.
— Și ați ales să mă lăsați să-i trimit bani în fiecare lună.
— Nu știam de bani.
— Dar știați de Roxana.
N-a răspuns.
— Știați de copii.
Tăcere.
— Și când m-am întors, prima dumneavoastră idee a fost să-i spăl biberoanele.
— Copiii nu au nicio vină!
— Exact. Și nici eu.
Adrian a intrat în cameră.
— Mamă, pleacă.
Mariana s-a întors spre el.
— Poftim?
— Te rog să pleci.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Am văzut reflexul lui vechi.
Aproape că și-a cerut scuze.
Apoi s-a uitat la mine.
Nu l-am ajutat.
— Pleacă, mamă.
Mariana și-a luat geanta.
— O să regreți amândoi.
După ce ușa s-a închis, Adrian s-a așezat.
— Ce vrei?
Întrebarea venise prea târziu cu mai bine de un an.
— Divorț.
A închis ochii.
— Știam.
— Atunci de ce întrebi?
— Putem măcar să nu ne distrugem?
— Depinde ce înțelegi prin asta.
— Apartamentul.
Am zâmbit fără să vreau.
Tot acolo ajungea.
— Nu discut despre apartament fără reprezentare juridică și fără să fie clarificate contribuțiile fiecăruia.
— Ai vorbit deja cu cineva?
— Voi vorbi.
— Irina…
— Și vreau situația completă a conturilor noastre. Nu doar ce am găsit eu.
— Nu ai încredere în mine?
M-am uitat la el.
N-a mai continuat.
Divorțul nu s-a terminat repede.
Nici partea financiară.
Contribuțiile la apartament, banii comuni și cheltuielile făcute în timpul căsătoriei au trebuit documentate și discutate prin profesioniști. Nu a existat o propoziție magică prin care totul să devină automat al meu sau al lui.
Dar un lucru s-a schimbat imediat.
Nu am mai finanțat viața lui Adrian.
Mi-am separat veniturile viitoare de cheltuielile pe care nu le mai acceptam și am păstrat documentele necesare pentru procedurile care urmau.
Adrian a trebuit pentru prima dată să suporte singur costurile propriilor alegeri.
Roxana nu s-a întors în apartament.
A rămas în relație cu el o perioadă pentru copii, dar nu mai știu și nici nu m-a mai interesat în ce formă.
Eu m-am întors la spital.
La câteva luni după întoarcerea mea definitivă, am ieșit într-o seară târziu din tură.
În vestiar am găsit cutia cu ceasul.
Rămăsese în valiza mea din ziua în care venisem acasă.
Nu i-l dădusem niciodată.
Pe spatele lui cerusem să fie gravate câteva cuvinte:
„Pentru timpul pe care îl recuperăm.”
Am stat cu el în palmă.
Apoi am pus ceasul înapoi în cutie.
A doua zi l-am returnat magazinului pentru cât se mai putea recupera din preț.
De data asta, timpul meu nu mai era pentru Adrian.