Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Victor n-a răspuns imediat.
Mama lui a repetat:
— Victor?
El s-a uitat din nou la mine.
Am înțeles ce căuta.
Un răspuns.
O confirmare.
Poate chiar permisiunea să-i spună mamei lui ce credea.
Am dat din cap.
— Nu te uita la mine.
A acoperit telefonul cu palma.
— Poftim?
— Este exact ce ți-am spus acum două minute. Hotărăște tu.
Și-a retras mâna.
— Mamă, nu sunt de acord să puneți apartamentul garanție.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce-ai spus?
Victor a înghițit.
— Vreau să văd întâi despre ce este vorba.
— Este fratele tău!
— Știu cine este.
— Și atunci?
— Atunci n-ar trebui să fie nicio problemă să-mi arate planul.
Vocea Doinei s-a schimbat.
— Raluca e lângă tine?
Victor s-a uitat spre mine.
— Da.
— Știam eu.
— Mamă…
— De când ești cu femeia asta, numeri banii familiei.
Am vrut să spun ceva.
Victor a ridicat mâna spre mine.
Nu ca să mă oprească.
Ca să-mi arate că se ocupă el.
— Raluca nu ți-a spus nimic.
— Sigur.
— Eu vreau să văd cifrele.
— Nu trebuie să-ți arate ție nimeni nimic.
— Atunci nu-mi cere să fiu de acord cu ipotecarea casei.
Doina i-a închis telefonul.
Victor a rămas cu el în mână.
— Asta a mers bine.
— Ai spus ce credeai?
— Da.
— Atunci a mers mai bine decât de obicei.
N-a râs.
A doua zi, după serviciu, Victor s-a dus la părinții lui.
Nu m-am dus cu el.
M-a rugat.
Am refuzat.
— Tu te pricepi mai bine la cifre.
— Dacă vrei, mă uit după aceea pe documente. Dar discuția cu mama ta trebuie s-o porți tu.
Când s-a întors, avea un dosar sub braț.
— Călin vine mâine la noi.
— De ce?
— Cu planul afacerii.
A doua seară au venit Călin și Oana.
Doina a venit și ea.
Petre a apărut ultimul.
Călin a pus dosarul pe masă.
— Totul e aici.
Am rămas în picioare.
— Nu trebuie să-mi arăți mie.
— Victor a zis că lucrezi în contabilitate.
Doina a oftat.
— Normal că trebuie să treacă tot prin Raluca.
Victor s-a întors spre ea.
— Mamă, eu am rugat-o.
Doina a tăcut.
M-am așezat.
Am deschis dosarul.
Nu mi-au trebuit zece minute.
Spațiul costa 6.500 de lei pe lună.
Călin trecuse patru angajați cu un cost total de opt mii de lei.
Utilitățile erau aproape inexistente pe hârtie.
Cheltuielile pentru consumabile erau mult prea mici.
În schimb, veniturile estimate pentru prima lună erau spectaculoase.
Am închis dosarul.
— Nu.
Călin s-a încruntat.
— Ce nu?
— Cifrele astea nu sunt realiste.
— De unde știi tu?
— Pentru că patru angajați nu te costă opt mii de lei în total. Pentru că un service și o spălătorie nu funcționează aproape fără utilități. Și pentru că ai calculat încasări foarte optimiste din prima lună, fără să ai încă o bază de clienți.
Doina a intervenit:
— Orice afacere are un risc.
— Corect.
Am împins dosarul înapoi spre Călin.
— Dar dacă vrei ca altcineva să riște 120.000 de lei și locuința lui, trebuie să-i arăți riscul adevărat.
Călin s-a uitat la Victor.
— Știam eu că asta se întâmplă.
— Ce?
— O aduci pe ea ca să-mi distrugă afacerea.
M-am ridicat.
— Nu.
Am privit spre Victor.
— M-ai întrebat ce văd. Ți-am spus.
Am împins scaunul la loc.
— Mai departe este decizia voastră.
Și am ieșit din sufragerie.
Am auzit discuția continuând.
Victor a întrebat:
— Călin, câte datorii ai acum?
— Ce legătură are?
— Dacă mama și tata riscă 120.000 și apartamentul, are foarte mare legătură.
— Am niște rate.
— Cât?
— Nu contează.
— Atunci nu există nicio discuție.
Doina a ridicat vocea:
— Victor!
— Mamă, dacă vrea banii voștri, trebuie să spună adevărul.
Călin a început să se enerveze.
— Tu ce vrei, extrasul meu de cont?
— Vreau să știu dacă afacerea asta este pentru a construi ceva sau pentru a acoperi altceva.
A urmat o liniște.
Oana a fost cea care a cedat.
— Avem niște datorii.
Victor a întrebat:
— Cât?
N-a răspuns nimeni.
Petre, care până atunci tăcuse, a spus:
— Cât?
Călin s-a uitat în jos.
— Aproape nouăzeci de mii.
Doina s-a ridicat.
— Cum adică nouăzeci de mii?
Oana a început să explice.
Mașina era în leasing.
Mai aveau două credite de consum.
Carduri de credit.
Mobila fusese cumpărată în rate.
Vacanța din vară nu fusese plătită.
Petre s-a uitat la fiul lui.
— Și peste toate astea vrei să mai iei bani pentru afacere?
— Dacă merge afacerea, le plătesc pe toate.
— Dacă merge, a spus Victor.
Călin s-a ridicat.
— Frumos. Propriul meu frate.
Doina s-a pus imediat lângă el.
— Este copilul meu. Dacă eu nu-l ajut acum, cine îl ajută?
Victor a răspuns:
— Îl poți ajuta.
Doina s-a oprit.
— Atunci care e problema?
— Cu ce bani sunt numai ai tăi.
— Depozitul este al meu.
Petre a intervenit:
— Nu tot.
Doina s-a întors spre el.
— Poftim?
Petre nu și-a coborât privirea.
— O parte din banii ăia sunt și ai mei.
— Tu niciodată n-ai avut o problemă.
— Am acum.
— Pentru că v-a întors Raluca pe toți împotriva mea!
Din bucătărie am auzit numele meu.
N-am intrat.
De data asta nu era lupta mea.
Victor a spus:
— Raluca nici măcar nu este în cameră.
— Dar ea a început totul!
— Nu. Ea doar a încetat să plătească.
Tăcere.
Apoi vocea lui Victor:
— Și apartamentul nu se pune garanție fără acordul tatei.
Doina a izbucnit:
— Este fratele tău!
— Știu.
— Dacă îl lăsăm acum, îl distrugem.
— Dacă vă pierdeți economiile și apartamentul, cine vă ajută pe voi?
— Nu pierdem nimic!
— Nu poți să știi asta.
— Eu am muncit pentru copiii mei!
Petre s-a ridicat.
— Și eu am muncit.
Doina a rămas tăcută.
Petre și-a pus palma pe dosar.
— Nu semnez nicio ipotecă.
— Petre…
— Nu.
Era prima dată când îl auzeam vorbindu-i așa.
Doina s-a uitat spre Victor.
— Spune-i ceva tatălui tău.
Victor a răspuns:
— Are dreptate.
Atunci a început adevăratul scandal.
Călin i-a acuzat că îi distrug viitorul.
Oana a spus că familia există doar când este ușor.
Doina a plâns.
Apoi s-a înfuriat.
Apoi a spus că nu mai vrea să vadă pe nimeni.
Nimeni nu și-a schimbat decizia.
Călin și Oana au plecat primii.
Doina și-a luat geanta.
Înainte să iasă, s-a uitat la Victor.
— Sper că ești mulțumit.
El a rămas lângă masă.
— Nu.
— Atunci de ce faci asta?
Victor a tras aer în piept.
— Pentru că faptul că ești mama mea nu înseamnă că trebuie să spun da la orice.
Doina a plecat fără să răspundă.
Petre a rămas.
S-a așezat din nou.
După câteva secunde a spus:
— Aproape patruzeci de ani am lăsat-o să decidă pentru amândoi.
Victor l-a privit.
Petre a zâmbit amar.
— Se pare că nu ești singurul care trebuia să învețe să spună nu.
Lucrurile nu s-au reparat repede.
Doina n-a vorbit cu noi aproape trei săptămâni.
Călin l-a blocat pe Victor.
Oana mi-a trimis un singur mesaj:
„Sper că ești mulțumită.”
Nu i-am răspuns.
După încă o săptămână mi-a scris din nou.
„Poți să-mi împrumuți două mii până la salariu?”
De data asta am răspuns.
„Mai întâi cei trei mii vechi.”
N-a mai scris.
Petre a refuzat orice document care ar fi pus apartamentul în pericol.
Afacerea lui Călin nu s-a mai făcut.
Doina a continuat mult timp să spună că fiul ei pierduse „șansa vieții”.
Nu m-am certat cu ea.
Nu mai aveam nevoie.
Mai important era ce se întâmpla cu Victor.
Nu se transformase peste noapte.
Uneori tot spunea:
— Hai să facem cum vrea mama, să nu se supere.
Iar eu îl întrebam:
— Tu ce vrei?
La început îl irita întrebarea.
După un timp a început să răspundă.
Au trecut aproape șase luni.
De ziua lui Petre ne-am întâlnit din nou la restaurant.
Doina venise.
Și Călin.
Și Oana.
Nu eram din nou familia perfectă.
Probabil nu fuseserăm niciodată.
Dar puteam sta la aceeași masă.
La final, ospătarul a adus nota și a pus-o în mijloc.
Pentru o secundă, nimeni n-a mișcat.
Doina s-a uitat instinctiv spre mine.
Eu mi-am luat paharul cu apă.
N-am spus nimic.
Apoi s-a uitat spre Victor.
El a luat nota.
— O plătesc eu.
Doina s-a încruntat.
— De ce tu?
Victor și-a scos portofelul.