Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Petre avea un obicei.
În fiecare toamnă păstra câteva lădițe pentru noi, iar restul recoltei bune o împărțea.
Ducea mere la vecinii bătrâni.
La două familii care aveau copii mulți.
Și câteva lădițe la centrul social din cartier.
Rareș mergea cu el.
De aceea mulți oameni de pe strada noastră recunoșteau merele lui Petre. Unele soiuri erau vechi, iar unul dintre meri făcea niște fructe mici, roșii pe o singură parte, pe care vecinii le numeau în glumă „merele lui Petre”.
Mariana știa foarte bine asta.
Și tocmai le încărca în mașină ca să le vândă.
Am scos telefonul.
Nu m-am dus la poarta ei.
Mai întâi am fotografiat de la mine din curte lădițele pe care le vedeam dincolo de gard și crengile rupte din grădina mea.
Apoi am sunat la poliție și am reclamat furtul.
Nu aveam de gând să transform strada într-un tribunal.
Voiam doar să existe o sesizare înainte ca fructele să dispară.
Mariana a plecat între timp cu mașina.
Știam unde.
În fiecare sâmbătă vindea legume și verdețuri într-o piață din apropiere.
Când am ajuns acolo mai târziu, nu m-am apropiat de taraba ei.
Am rămas la distanță.
Lădițele erau acolo.
Mariana vindea merele.
Când m-a văzut, fața i s-a schimbat.
— Ce cauți aici?
— Merele mele.
— Iar începi?
— Nu.
A arătat spre marfă.
— Sunt cumpărate.
— De unde?
— Ce te interesează?
În acel moment au apărut și agenții cărora le fusese direcționată sesizarea.
Mariana s-a înroșit.
— Ai chemat poliția pentru niște fructe?
— Am chemat poliția pentru că ai intrat de două ori pe proprietatea mea după ce ți-am spus să nu mai intri.
A început imediat să explice că nu puteam demonstra nimic.
Că merele seamănă între ele.
Că avea și ea pomi.
Și poate ar fi continuat mult.
Numai că o femeie în vârstă care cumpăra de la taraba de alături s-a apropiat.
— Astea nu sunt merele lui Petre?
Mariana s-a întors.
Femeia a luat unul dintre fructele mici.
— Din astea ne aducea în fiecare toamnă.
Apoi l-a văzut pe Rareș lângă mine.
— Tu ești băiatul lui, nu?
Rareș a dat din cap.
Mariana a început să strângă nervoasă lădițele.
Nu i-am cerut nimănui s-o huiduie.
Nu am țipat.
Am explicat ce se întâmplase și am lăsat autoritățile să consemneze situația și să stabilească ce urma mai departe.
Când ne-am întors acasă, Rareș era supărat.
— Dar acum nu mai avem recolta lui tata.
Aici mă durea și pe mine.
Fructele recuperabile nu mai însemnau același lucru după ce fuseseră luate, transportate și puse la vânzare.
Dar Petre nu plantase pomii doar pentru o singură toamnă.
În zilele următoare, câțiva dintre oamenii cărora le dăduse fructe ani la rând au aflat ce se întâmplase.
Prima a venit tanti Ileana de la trei case mai jos.
Avea o sacoșă cu mere.
— Sunt de anul trecut, mi-a spus.
Am privit-o nedumerită.
A scos apoi din sacoșă altceva.
Un borcan cu semințe și câteva crenguțe pregătite pentru altoit.
— Petre mi-a altoit mărul acum șapte ani. E același soi.
În weekend au mai venit doi vecini.
Unul avea un păr altoit de Petre.
Altul avea doi meri crescuți din pomii noștri.
Atunci Rareș a înțeles înaintea mea.
— Putem să punem alții?
— Pomii noștri sunt încă aici.
— Știu. Dar putem planta și noi, cum făcea tata.
În toamna aceea am reparat pomii afectați și am plantat împreună încă doi.
Mariana nu a mai intrat niciodată în curtea noastră.
O perioadă nici nu m-a salutat.
Nu m-a deranjat.
Primăvara următoare, Rareș a ieșit într-o dimineață cu șapca tatălui său pe cap.
M-a chemat lângă unul dintre meri.
— Mamă, uite.
Pe o creangă apăruseră primele flori.
Le-am privit fără să spun nimic.
Rareș a atins ușor una dintre ele.
Apoi mi-a spus exact cuvintele pe care Petre i le spusese cândva:
— Pomii ăștia o să ne dea de mâncare și când tata nu mai e aici.
De data aceasta, n-am mai spus că vorbește prostii.