Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai s-a uitat la mine neîncrezător.
— Serios?
— Foarte serios.
A zâmbit.
— Vezi? Putem și noi să…
— Dar eu nu fac nimic.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică?
Am arătat spre oala de pe aragaz.
— Sarmalele astea sunt pentru noi. Mâine eu merg la serviciu. Nu schimb lenjerii, nu fac cumpărături, nu gătesc pentru musafiri, nu strâng după nimeni.
— Ioana, nu începe.
— Nu încep nimic. Tu i-ai invitat. Tu îi primești.
— Și ce vrei să fac?
Am ridicat din umeri.
— Nu știu, Mihai. Din câte mi-ai spus de atâtea ori, nu e mare lucru.
A tăcut.
— Și încă ceva. Camera lui Vlad rămâne camera lui Vlad.
— Normal.
— Nu. Nu „normal”. Vreau să-mi spui că ai înțeles.
— Am înțeles.
— Nimeni nu doarme acolo. Nimeni nu-i deschide sertarele. Nimeni nu-i ia lucrurile.
Mihai a oftat.
— Bine.
Vineri, când am venit de la serviciu, Daniela era deja în hol.
Cătălin descărca bagajele.
Mihai căra o valiză.
— Ioana! a strigat Daniela. Am venit iar peste voi!
A râs.
Eu am zâmbit.
— Bună.
— Mamă, ce trafic! Aveți ceva de mâncare?
Mihai s-a uitat automat spre mine.
M-am descălțat.
— Întreabă-l pe Mihai.
Daniela a râs.
— Ce-i asta?
— Nimic. El v-a invitat.
M-am dus în dormitor să mă schimb.
După câteva minute am auzit dulapuri deschizându-se în bucătărie.
— Ioana! Unde ținem tava aia mare?
Am ieșit.
— În dulapul de jos.
— Și cartofii?
— În cămară.
— Cât pun?
M-am uitat la el.
— Nu știu.
— Cum să nu știi?
— Pune cât crezi.
A doua zi dimineață m-am trezit la opt.
Mihai era deja în bucătărie.
Avea ouă într-o tigaie, cafeaua pe foc și pâine prăjită pe masă.
Chiuveta era plină.
— N-avem lapte, mi-a spus.
— Am văzut.
— Daniela bea cafeaua cu lapte.
— Atunci trebuie cumpărat.
M-a privit.
— Te duci tu?
— Nu.
A rămas câteva secunde cu spatula în mână.
Apoi și-a pus geaca.
La prânz, lucrurile au devenit mai interesante.
Daniela a venit în sufragerie.
— Mihai, unde îl culcăm pe Rareș diseară? Că pe canapeaua asta se foiește Cătălin.
— Tot aici.
— Păi Vlad are pat.
Mihai s-a uitat spre mine.
Nu i-am dat niciun semn.
— Camera lui Vlad rămâne a lui.
Daniela a râs.
— Pentru două nopți?
— Da.
— Mihai, serios acum. Rareș e nepotul tău.
— Știu.
— Și ce mare lucru dacă doarme cu Vlad?
Vlad stătea la masă și desena.
Nu ridicase capul.
Mihai s-a uitat spre el.
— Nu intră nimeni în camera lui fără să-l întrebe.
Daniela și-a încrucișat brațele.
— Aha.
Mihai n-a răspuns.
— Te-a schimbat nevastă-ta.
În cameră s-a făcut liniște.
Am simțit imediat impulsul vechi.
Să explic.
Să mă apăr.
Să spun că nu eu.
Dar Mihai a vorbit înaintea mea.
— Nu, Daniela.
— Ba da.
— Nu.
Și-a pus prosopul de bucătărie pe masă.
— Eu v-am invitat fără s-o întreb. Eu am făcut asta de ani de zile. Nu mai pun și limita asta tot în cârca ei.
Daniela s-a uitat la el de parcă nu-l recunoștea.
— Doamne, Mihai. Suntem familie.
— Și Vlad ce este?
N-a răspuns.
— Camera lui rămâne a lui.
Rareș a dormit în sufragerie.
Mihai a făcut cina.
Mihai a strâns masa.
Mihai a spălat vasele.
Duminică dimineață a făcut micul dejun.
După prânz, Daniela și Cătălin au început să-și strângă lucrurile.
La plecare, Daniela m-a pupat rece pe obraz.
— Sper că ești mulțumită.
Înainte să pot răspunde, Mihai a spus:
— Las-o pe Ioana.
Daniela s-a întors.
— Ce?
— Eu v-am spus să veniți. Eu am stabilit două nopți fără s-o întreb. Nu ea.
Sora lui a ieșit fără să mai spună nimic.
Mihai a închis ușa.
În hol rămăseseră niște firimituri și o cană uitată pe pantofar.
S-a uitat la ele.
Apoi la mine.
— Sunt rupt.
— Știu.
— Și au stat doar două nopți.
N-am spus nimic.
S-a dus în bucătărie.
A început să spele vasele.
Mai târziu a venit lângă mine pe canapea.
— N-am realizat cât făceai.
M-am uitat la el.
— Pentru că nu trebuia să realizezi. Era făcut deja.
A dat din cap.
— Da.
— Și nu vreau să ajungem în extrema cealaltă. Nu vreau să nu mai intre nimeni în casa asta.
— Știu.
— Vreau să fiu întrebată.
— Și eu trebuie să fac partea mea când vin.
— Da.
A doua zi s-a dus în camera lui Vlad.
A bătut.
Mi s-a părut aproape amuzant, pentru că ușa era întredeschisă.
— Pot?
— Da.
A intrat.
După câteva minute i-am găsit pe amândoi la birou.
Mihai ținea mașinuța cu roata ruptă.
— Cred că pot s-o repar, îi spunea.
Vlad s-a uitat la el.
— Dacă nu poți, nu-i nimic.
— Încerc.
Au stat aproape o oră cu ea.
N-a ieșit perfect.
Dar roata a rămas la loc.
După câteva săptămâni, într-o seară, telefonul lui Mihai a sunat.
Era vărul lui din Buzău.
Eu tăiam legume în bucătărie.
— Salut, măi, ce faci?
Au vorbit câteva minute.
Apoi l-am auzit:
— Sâmbătă?
Pauză.
— Să dormiți la noi?
Mâna mea s-a oprit pentru o secundă.
Mihai a apărut în ușa bucătăriei cu telefonul la ureche.
S-a uitat la mine.
Nu mi-a făcut semn să spun da.
Nu mi-a șoptit „doar o noapte”.
Nu a hotărât.
A spus în telefon:
— Stai să vorbesc cu Ioana și îți spunem.