Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nu auzeam ce-i spunea Ionuț.
O vedeam doar pe Paraschiva.
La început asculta.
Apoi s-a uitat spre mine și a ridicat sprâncenele.
— Vezi? a spus.
Mi-a întins telefonul.
— Vorbește.
L-am dus la ureche.
— Ionuț?
— Andreea, du-te câteva zile la ai tăi.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Ce?
— Până vin eu. Nu are rost să vă certați.
— Mama ta îmi bagă hainele în sacoșe și tu îmi spui mie să plec?
— E casa ei.
Am simțit că-mi amorțește mâna în care țineam telefonul.
— Și eu ce sunt?
— N-am spus asta.
— Ce sunt eu, Ionuț?
— Soția mea.
— Atunci comportă-te ca și cum aș fi.
Pe fundal cineva l-a strigat.
— Trebuie să mă întorc la treabă.
— Atât?
— Vorbim când vin.
— Ionuț…
— Te rog, nu mai face scandal acum. Du-te la ai tăi.
Am închis.
Paraschiva mă privea.
— Ai auzit.
N-am răspuns.
Am pus telefonul în geantă.
Mi-am luat cele două sacoșe.
— Mai ai niște lucruri în baie, a spus.
M-am oprit.
Pentru o secundă am vrut să-i răspund.
N-am făcut-o.
Am ieșit.
Vecina de peste drum mătura în fața porții.
Sau se prefăcea.
M-a urmărit cu privirea când am trecut cu cele două sacoșe albastre.
Am ajuns la părinții mei seara.
Mama mi-a deschis.
Când m-a văzut, n-a întrebat nimic.
Mi-a luat una dintre sacoșe.
Tata a venit din curte.
— Ce s-a întâmplat?
— M-a dat afară.
— Cine?
— Paraschiva.
S-a uitat în spatele meu.
— Ionuț unde e?
— La Brașov.
— Știe?
Am dat din cap.
— Și?
N-am putut răspunde.
Tata a înțeles.
— Dacă bărbatul tău te lasă pe drumuri, să știi că nu-i semn bun.
Primele zile am așteptat.
Orice mașină care încetinea la poartă mă făcea să ridic capul.
Ionuț s-a întors vineri.
Nu a venit.
M-a sunat.
— Am ajuns.
— Bine.
— Putem să vorbim?
— Vino.
A tăcut.
— Poți veni tu?
Atunci am înțeles că nici măcar acum nu voia să iasă din casa mamei lui pentru discuția asta.
— Nu.
După aproape o oră a apărut.
Mama ne-a lăsat singuri în bucătărie.
Ionuț părea terminat.
— Am vorbit cu mama.
— Și?
— E foarte supărată.
Am râs.
— Ea?
— Andreea, te rog.
— Spune ce ai venit să-mi spui.
Și-a frecat palmele.
— Vreau să vii acasă.
Pentru o secundă am simțit ceva.
Apoi a continuat:
— Dar trebuie să închidem scandalul ăsta.
— Cum?
— Vorbiți amândouă. Îți ceri și tu scuze pentru cum i-ai vorbit, își cere și ea…
— Pentru ce să-mi cer iertare?
A tăcut.
— Spune-mi.
— Ai ridicat tonul.
— În timp ce îmi scotea hainele din dulap.
— Știu.
— Pentru asta trebuie să-mi cer iertare?
— Nu spun că mama a procedat bine.
— Atunci spune pentru ce.
Nu putea.
— Trebuie să lase amândouă de la ele, a zis până la urmă.
— Nu.
— Andreea…
— Nu mă întorc.
— Din cauza unei certe?
— Din cauza ta.
A ridicat capul.
— Eu nici măcar nu eram acolo.
— Exact.
N-a mai spus nimic.
— M-ai trimis la ai mei ca să fie liniște în casa mamei tale. Acum vrei să mă întorc acolo și să-mi cer scuze ca să fie tot liniște. Numai că liniștea asta se face întotdeauna din mine.
A plecat singur.
În săptămâna următoare m-am angajat la o cofetărie din oraș.
Nu era ce-mi imaginasem pentru mine.
Stăteam ore întregi în picioare.
Ajungeam seara cu tălpile umflate.
Dar aveam salariul meu.
Între timp, Ionuț a rămas cu mama lui.
La început m-a sunat aproape zilnic.
Apoi mai rar.
Nu ne-am despărțit oficial.
Dar nici căsnicie nu mai era.
După câteva săptămâni, într-o seară, m-a sunat.
— Știi ce a făcut mama azi?
— Ce?
— Mi-a mutat toate hainele.
Aproape că am râs.
— De ce?
— A zis că le țin prost.
N-am răspuns.
— Și mi-a spălat geaca de muncă. Aveam niște lucruri în buzunar.
— I-ai spus ceva?
— Da.
— Și?
A tăcut.
— Mi-a spus că e casa ei.
Am închis ochii.
Nu voiam satisfacție.
Nu voiam să-i spun „ți-am zis eu”.
— Și ce ai făcut?
— Nimic.
Asta spunea tot.
Peste alte câteva zile, Paraschiva i-a aruncat niște acte de pe masă într-un sertar pentru că „arată urât”.
Ionuț nu le-a găsit dimineața și a întârziat la plecare.
S-au certat.
— Nu-mi mai umbla în lucruri, mamă!
— Cât stai în casa mea, nu-mi spui tu mie ce fac!
Mi-a povestit mai târziu.
Spunea că în clipa aceea își auzise propria voce spunându-mi:
„E casa ei.”
Dar schimbarea adevărată nu s-a produs când a înțeles.
S-a produs când a făcut ceva.
Într-o duminică, Paraschiva a intrat în camera lui fără să bată.
— Mamă, ieși puțin.
— De ce?
— Pentru că vreau să stau singur.
— Ai ajuns să mă dai afară și din camerele casei mele?
— Nu. Îți cer să bați.
— Așa te-a învățat ea?
Acolo s-a oprit.
— Nu mai pune totul pe Andreea.
— Păi cine te-a schimbat?
— Poate trebuia să mă schimb mai demult.
Paraschiva a început să plângă.
I-a amintit de tatăl lui.
De anii în care îl crescuse singură.
De munca ei.
De toate lucrurile pe care le făcuse pentru el.
Ionuț le știa.
Și tocmai de aceea îi fusese atât de greu să plece.
— Dacă ieși din casa asta pentru ea, să nu mai vii, i-a spus.
A doua zi a început să caute chirie.
Nu mi-a spus.
După aproape două săptămâni a găsit o garsonieră.
Mică.
Mobilă veche.
O bucătărie în care două persoane abia încăpeau.
A semnat contractul singur.
Și s-a mutat singur.
Abia după aceea a venit la cofetărie.
L-am văzut prin geam.
Stătea lângă gard.
Mai slab.
Nebărbierit.
Am ieșit în pauză.
— Ce faci aici?
— Vreau să vorbim.
Ne-am așezat pe o bancă din apropiere.
— Am plecat de acasă.
M-am uitat la el.
— Te-a dat afară?
— Nu.
— Atunci?
— Am plecat eu.
Mi-a povestit.
Despre certuri.
Despre haine.
Despre acte.
Despre „casa mea”.
Apoi mi-a spus că închiriase o garsonieră.
Am simțit imediat că ridic un zid.
— Dacă ai venit să-mi spui să mă mut cu tine…
— Nu.
S-a uitat la mine.
— N-am luat chirie ca să te conving să te întorci.
Am tăcut.
— Am plecat de acolo pentru că trebuia să plec chiar dacă tu nu mă mai primești.
Asta a fost prima dată când l-am crezut cu adevărat.
Nu m-am mutat cu el.
Nu atunci.
A locuit singur.
Își gătea.
Își spăla hainele.
Își plătea chiria.
Mergea la mama lui, dar nu se mai muta înapoi după fiecare ceartă.
Paraschiva a continuat să spună că eu îl întorsesem împotriva ei.
Ionuț nu m-a mai pus să răspund.
— Eu am plecat, mamă. Nu Andreea m-a luat de acolo.
După o vreme am început să ne vedem.
Mai întâi la cafea.
Apoi la plimbare.
Au fost discuții urâte.
Uneori plecam.
Alteori pleca el.
Nu mi-a mai spus niciodată „lasă, că așa e mama”.
După câteva luni am decis să încercăm din nou.
Când mi-am mutat lucrurile în garsonieră, Ionuț a venit cu mașina tatălui meu.
Aveam două valize.
Câteva cutii.
Și, deasupra lor, împăturite, cele două sacoșe albastre de rafie.
Le păstrasem.
Ionuț le-a văzut.
A rămas cu mâna pe o cutie.
— Pe astea de ce le-ai păstrat?
M-am uitat la sacoșe.
Nu mai aveam rușinea din ziua în care ieșisem cu ele pe poarta mamei lui.
— Ca să nu uit.
— Ce?
Am ridicat una și am pus-o în dulapul nostru.
— Că pot să plec dacă ajung iar să nu mai am loc în propria mea casă.
Ionuț n-a spus că n-o să se mai întâmple niciodată.
N-a făcut nicio promisiune mare.
A luat cealaltă sacoșă și a împăturit-o lângă prima.