Soacra mea avea cheia apartamentului „doar pentru urgențe”, dar ajunsese să intre fără să ne anunțe, să ne mute lucrurile și să umble prin dulapuri. Într-o seară am găsit-o chiar în dormitorul nostru, iar când soțul meu i-a cerut cheia, s-a întors spre el și l-a pus să aleagă.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la cheia din palma mamei.

Apoi la Irina.

Soția mea nu mi-a făcut niciun semn.

Nu mi-a spus nimic.

Și cred că tocmai asta m-a obligat să răspund singur.

— Da, mamă.

Mariana a clipit.

— Ce?

— Vreau cheia.

A râs.

— Termină cu prostiile.

Și-a retras mâna și a vrut să bage cheia înapoi în geantă.

— Mamă.

— Ce?

— Dă-mi cheia.

— Radu, este cheia de la casa copilului meu.

— Este cheia de la casa mea și a Irinei.

Fața i s-a schimbat.

— Aha.

A arătat spre soția mea.

— Deci a câștigat.

— Nu este un concurs.

— Ba exact asta este. De când a apărut ea, orice fac eu e greșit.

Irina a intervenit:

— Nu orice faceți este greșit. Să intrați în dormitorul nostru și să ne mutați lucrurile este greșit.

— Nu vorbeam cu tine.

Am văzut-o pe Irina închizând ochii pentru o secundă.

Și atunci am înțeles cât de multe asemenea momente lăsasem să treacă.

— Ba poți să vorbești și cu ea, mamă. Este casa ei.

— Și eu sunt mama ta.

— Știu.

— După tot ce am făcut pentru tine…

A venit și replica aceea.

O știam de când eram copil.

De obicei era suficientă.

De data asta am întins mâna.

— Cheia.

Mama m-a privit lung.

— Dacă îți dau cheia asta, să nu mă mai chemi când aveți nevoie.

— Nu despre asta este vorba.

— Ba despre asta este. Când ai avut nevoie de mine, am fost bună.

— Mamă, aveam paisprezece ani când a murit tata. Știu ce ai făcut pentru mine și n-am uitat.

Pentru o clipă i s-au umezit ochii.

Mi s-a strâns stomacul.

— Atunci cum poți să faci asta?

Aproape că mi-am retras mâna.

Apoi m-am uitat spre dulap.

La lenjeriile scoase.

La actele mutate.

La Irina.

— Tocmai pentru că sunt fiul tău pot să-ți spun că ai trecut o limită.

Mama a pus cheia pe pat.

Nu în palma mea.

Pe pat.

— Luați-vă cheia.

Și-a luat geanta.

— Mamă…

— Nu mă atinge.

A trecut pe lângă mine.

În hol și-a pus pantofii.

— Să nu mă mai sunați când o să aveți nevoie de ceva.

A trântit ușa.

Am rămas nemișcat.

Irina s-a așezat pe marginea patului.

Eu am luat cheia.

— Îmi pare rău.

Ea și-a șters obrazul.

— Pentru azi?

— Pentru toate.

— Nu se repară cu cheia, Radu.

Am simțit-o ca pe o lovitură.

Dar avea dreptate.

— Știu.

— Faptul că i-ai luat cheia nu șterge tot.

— Știu.

De data asta chiar știam.

A doua zi am cumpărat un butuc nou pentru ușă.

Irina m-a privit când am venit cu el.

— Ai luat cheia.

— Da.

— Atunci de ce îl schimbi?

— Pentru că limita asta nu trebuie să depindă de faptul că există sau nu încă o copie.

N-a zâmbit.

Dar a venit lângă mine când am început să schimb butucul.

Mama n-a vorbit cu mine aproape două săptămâni.

După aceea a început cu mesaje scurte.

„Sper că sunteți bine.”

„Nu vă deranjez.”

„Stai liniștit, știu că acum ai altă familie.”

Fiecare propoziție era construită exact pentru locul în care știa că mă doare.

Într-o seară am sunat-o.

— Mamă, nu am „altă familie”.

— Nu?

— Tu ești mama mea. Irina este soția mea. Nu trebuie să dispară una ca să existe cealaltă.

— Frumos vorbești acum.

— Nu vorbesc frumos. Încerc să vorbesc clar.

— Înainte nu aveai nevoie să-mi explici atâtea.

— Înainte nu puneam limite.

A închis.

A doua zi m-a sunat mătușa mea.

— Ce i-ai făcut maică-tii?

— Nimic.

— Plânge de două zile.

— Îmi pare rău.

— Cum adică i-ai luat cheia?

Am oftat.

— Cine ți-a spus?

— Ea.

— Atunci probabil ți-a spus și de ce.

Tăcere.

— Radu, este mama ta.

— Știu.

— A muncit o viață pentru tine.

— Știu și asta.

— Și pentru nevastă…

M-am oprit.

— Nu este pentru Irina.

— Dar înainte de ea nu te deranja.

Replica aceea m-a făcut să tac.

Pentru că era adevărată.

Înainte de Irina nu mă deranja suficient.

Mama intrase în viața mea fără să bată ani întregi.

Eu considerasem normal.

Irina nu inventase problema.

Doar fusese primul om care refuzase să trăiască în ea.

— Atunci am greșit eu înainte, i-am spus mătușii.

După aceea n-am mai explicat.

Acasă devenise liniște.

Dar nu acea liniște perfectă pe care mi-o imaginasem.

Irina nu uitase lunile în care eu îi spusesem „lasă”.

Când întârziam să răspund într-o discuție despre mama, o vedeam devenind atentă.

Într-o seară mi-a spus:

— Uneori încă aștept să-mi spui că exagerez.

— Știu.

— Nu, cred că acum chiar știi.

Am început să fac altceva decât să promit.

Când mama mă suna și voia să vină, o întrebam când.

Când spunea:

— Trec eu pe acolo.

Răspundeam:

— Suntem acasă după șase. Dă-ne un telefon înainte.

Uneori se supăra.

Alteori nu mai venea deloc.

Prima dată când am invitat-o la noi după incident au trecut aproape trei luni.

Era duminică.

— Dacă vrei, vino la cafea pe la patru.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Pot?

— Normal.

— Sau trebuie să depun cerere?

Mi-am strâns maxilarul.

— Mamă…

— Bine. Vin.

La patru și zece a sunat interfonul.

Nu știu de ce, dar sunetul acela m-a făcut să mă opresc.

Irina era în bucătărie.

M-a privit.

— E mama.

— Știu.

Am apăsat butonul.

După câteva minute s-a auzit soneria.

Am deschis.

Mama era pe palier cu o cutie de prăjituri în mână.

S-a uitat la ușă.

Apoi la mine.

— Am ajuns să sun la ușă la propriul meu copil.

Altădată m-aș fi grăbit să spun:

„Hai, mamă, nu mai fi așa.”

De data asta n-am făcut-o.

— Da, mamă.

M-a privit surprinsă.

— Ca noi când venim la tine.

A rămas câteva secunde fără să spună nimic.

Apoi mi-a întins cutia.

— Am adus amandine.

— Intră.

S-a descălțat în hol.

Irina a venit din bucătărie.

— Bună ziua.

— Bună, Irina.

Mama a intrat.

N-a deschis niciun dulap.

N-a mutat nimic.

Și cheia apartamentului nostru a rămas în buzunarul meu.