Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Da.
Atât.
Nu „îmi pare rău”.
Nu „am greșit”.
Doar „da”.
Mi-am pus telefonul pe masă.
— După ce aseară am stabilit că discutăm?
— N-am spus că am stabilit să nu-i dau.
— Am spus că nu scoatem banii fără să hotărâm amândoi.
— Și eu ce trebuia să fac? Să-mi las sora cu durerea?
— Iar faci asta.
— Ce fac?
— Transformi orice discuție într-o alegere între a-i da bani și a o abandona.
S-a ridicat.
— Irina, era o intervenție medicală.
— Știu.
— Atunci ce discutăm?
M-am uitat la el.
— Faptul că ai luat o sumă mare dintr-un cont comun după ce ți-am spus clar că nu sunt de acord.
— Sunt și banii mei.
Replica aceea m-a lovit.
— Exact.
— Ce „exact”?
— Sunt și ai tăi. Și ai mei. Tocmai de asta nici eu, nici tu nu putem să luăm cât vrem și să anunțăm după.
— Îi pun la loc.
— Când?
N-a răspuns.
— Când, Radu?
— În câteva luni.
— Din ce?
— Din salariu.
— Salariul din care plătim chirie, facturi și punem bani în același cont?
A tăcut.
— Vezi? Nu i-ai dat doar banii tăi. Ai decis și ce facem noi în următoarele luni.
Radu și-a luat telefonul.
— N-o să-mi pară rău că mi-am ajutat sora.
— Nici nu-ți cer asta.
— Atunci ce vrei?
— Să-ți pară rău că m-ai mințit prin omisiune și ai decis singur.
A ieșit din bucătărie.
În seara aceea am dormit cu spatele unul la altul.
A doua zi n-am discutat aproape deloc.
După încă două zile, agentul imobiliar cu care mai vorbisem ne-a trimis un anunț.
Un apartament cu două camere.
Nu era perfect.
Bloc vechi.
Bucătărie mică.
Dar era într-o zonă bună pentru amândoi și prețul era în limita pe care ne-o stabiliserăm.
Am mers să-l vedem.
Avea și balcon.
Mic.
Dar avea.
Am ieșit de acolo și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate chiar ajungem la casa noastră.
— Îl sunăm pe broker? am întrebat.
Radu n-a răspuns imediat.
A scos telefonul.
A început să calculeze.
Știam deja.
— Nu mai avem suma pe care o stabiliserăm.
— Putem completa.
— Cu ce?
— Mai așteptăm două salarii.
— Și dacă se vinde?
A ridicat din umeri.
— Atunci se vinde.
Nu m-am certat.
Cred că asta l-a durut mai mult.
În mașină, spre casă, Radu n-a pornit radioul.
După câteva minute a spus:
— Acum înțeleg de ce ești atât de supărată.
— Nu din cauza apartamentului ăsta sunt supărată.
— Știu.
— Dacă pierdeam zece apartamente, tot faptul că ai făcut transferul pe ascuns rămânea.
A dat din cap.
Seara l-a sunat mama lui.
Nu știu dacă Diana îi spusese de ceartă sau dacă simțise că se întâmplase ceva.
Radu a răspuns.
— Da, mamă.
Am auzit-o întrebând dacă „Irina s-a mai liniștit”.
Radu s-a uitat la mine.
Altădată ar fi spus:
„Hai, mamă, lasă.”
De data asta a răspuns:
— Nu Irina trebuie să se liniștească.
La celălalt capăt s-a făcut tăcere.
— Cum adică?
— Eu am făcut transferul fără să fim amândoi de acord.
— Păi pentru soră-ta!
— Știu pentru cine.
— Și atunci?
— Și am greșit față de soția mea.
Vocea soacrei mele s-a ridicat imediat.
— Asta ți-a băgat ea în cap?
Radu a închis ochii.
— Nu. Eu îți spun.
— De când trebuie să ceri voie ca să-ți ajuți sora?
— Nu cer voie. Hotărâm împreună când sunt banii noștri.
— Banii tăi sunt ai tăi!
— O parte. Și dacă vreau să ajut din partea mea, trebuie să știu întâi că ne-am acoperit obligațiile și planurile comune.
— Frumos te-a învățat.
Radu a inspirat adânc.
— Mamă, nu mai pune totul pe Irina. Eu am trimis banii. Eu am decis fără ea. Eu am greșit.
Am rămas nemișcată.
Nu pentru că rezolvase tot.
Nu rezolvase.
Dar pentru prima dată nu mă mai pusese pe mine între el și familia lui.
Diana l-a sunat a doua zi.
Era supărată.
— Dacă știam că faci atâta scandal acasă, nu-ți mai ceream nimic.
— Nu tu ai făcut scandalul.
— Atunci cine?
— Eu.
— Pentru că?
— Pentru că am trimis fără să discut cu Irina.
Diana a pufnit.
— Doamne, Radu, ești fratele meu.
— Sunt.
— Atunci normal că mă ajuți.
— Dacă pot.
— Ai putut.
— De data asta, da. Dar am luat din ceva ce construiesc împreună cu Irina.
— Deci data viitoare mă lași?
Radu a tăcut puțin.
— Data viitoare nu-ți promit banii înainte să știu dacă ne permitem.
Diana a închis supărată.
Lucrurile nu s-au reparat peste noapte.
Nici între mine și Radu.
Transferul rămăsese acolo.
Și, odată cu el, faptul că alesese să-l facă pe ascuns.
Am schimbat însă felul în care gestionam economiile.
Am stabilit o sumă lunară pe care fiecare dintre noi o putea folosi fără explicații.
Dacă Radu voia să-și ajute mama din banii lui disponibili, o făcea.
Dacă eu voiam să-i dau ceva mamei mele, la fel.
Dar contul pentru avans nu mai era fondul de urgență al rudelor.
Pentru orice retragere de acolo trebuia să fim amândoi de acord.
Apartamentul pe care îl văzuserăm s-a vândut.
M-a durut.
Și cred că l-a durut și pe Radu mai mult decât recunoștea.
Am continuat să strângem.
De Crăciun am mers la mama lui.
A fost rece cu mine.
Diana a aruncat, la un moment dat:
— Unii își permit să pună bani deoparte. Alții se descurcă cum pot.
Mi-am lăsat furculița jos.
Radu a vorbit înaintea mea.
— Diana, termină.
— Ce-am zis?
— Știi foarte bine.
Mama lui a intervenit:
— Vai, acum nici nu mai avem voie să vorbim?
— Aveți. Dar nu o mai faceți pe Irina vinovată pentru o decizie pe care am luat-o împreună.
M-am uitat la el.
N-a căutat aprobarea mea.
A continuat să mănânce.
Au trecut câteva luni.
Contul a început din nou să crească.
Într-o seară stăteam în bucătărie când telefonul lui Radu a sunat.
Diana.
A răspuns.
— Ce s-a întâmplat?
Am continuat să tai legumele.
După câteva secunde, Radu a spus:
— Cât?
Mâna mea s-a oprit pentru o clipă.
O altă problemă.
O altă sumă.
Vechea poveste.
Radu s-a uitat spre mine.
Nu cu privirea aceea care spunea „spune tu nu”.
Și nici cu cea care cerea să cedez.
I-a spus Dianei:
— Bine. Spune-mi exact ce s-a întâmplat și vedem ce putem face.
A ascultat.
Apoi a adăugat:
— Dacă putem ajuta, vorbesc cu Irina și hotărâm împreună.
Diana a spus ceva.
Radu a răspuns calm:
— Nu, nu trebuie să vorbești tu cu ea. Vorbesc eu cu soția mea.
A închis.
Și-a pus telefonul pe masă.
— Avem o problemă.
M-am așezat în fața lui.
— Spune.
Și de data asta, înainte să plece vreun leu din contul nostru, am vorbit amândoi.