Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bogdan m-a urmat în hol.
— Ce mai e?
Am închis ușa bucătăriei în urma noastră.
Nu voiam ca Andreea să vorbească pentru mine.
— Îți faci bagajul și pleci.
S-a uitat la mine.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a râs.
— Ce?
— Ai auzit.
— Unde să plec?
— La Gabi. La vreun prieten. Unde poți.
Râsul i-a dispărut.
— Tu vorbești serios?
— Foarte.
— Pentru o farfurie?
— Nu pentru farfurie.
— Atunci pentru ce?
— Pentru lunile în care toată casa asta a început să se învârtă în jurul nervilor tăi.
Fața i s-a întărit.
— Aha.
A arătat spre bucătărie.
— Ea te-a pus.
— Nu.
— Normal că ea te-a pus! De când stă aici îți bagă în cap…
— Bogdan.
Am ridicat vocea pentru prima dată.
— Este casa mea și hotărârea mea.
— Și eu ce sunt?
— Fiul meu.
— Atunci îți dai fiul afară?
— Da.
Cuvântul m-a durut fizic.
Dar l-am spus.
Bogdan s-a apropiat de ușa dormitorului.
— Andreea!
Ea a apărut în prag.
— Spune-i!
— Ce să-i spun?
— Că nu vrei să plec.
Andreea s-a uitat întâi la el, apoi la mine.
— Nu te-am pus eu să pleci.
— N-am întrebat asta.
— Atunci ce mă întrebi?
— Vrei să mă dea mama afară?
Andreea a tăcut.
Bogdan a râs amar.
— Uite. Nici nu poate să răspundă.
Atunci Andreea a spus:
— Vreau să nu-mi mai fie frică atunci când te enervezi.
— Iar cu frica!
— Da. Iar.
— Te-am lovit vreodată?
— Nu.
— Atunci termină!
Andreea a făcut un pas înapoi.
Am intrat între ei.
— Gata.
Bogdan s-a întors spre mine.
— Și eu unde mă duc?
— Nu știu.
— N-am serviciu.
— Știu.
— N-am bani.
— Știu și asta.
— Și mă arunci în stradă?
Acolo aproape am cedat.
Era copilul meu.
Îl vedeam la șapte ani, nu la 36.
Apoi am auzit o ușă mișcându-se în spatele Andreei.
Și mi-am amintit de Vlad.
— Nu te arunc în stradă. Gabi ți-a spus de mai multe ori că poți sta la el o perioadă.
— Nu mă duc la Gabi.
— Atunci găsește altă soluție.
— Frumos.
Și-a luat geaca.
— După zece ani în care am muncit și v-am ajutat pe toți, acum, când am căzut, mă dai afară.
— Te-am primit când ai căzut.
S-a oprit.
— Dar nu pot să-i cer unui copil de patru ani să trăiască speriat ca să te feresc pe tine de consecințe.
— Să-ți fie rușine.
— Poate o să-mi fie.
Mi-a tremurat vocea.
— Dar tot pleci.
N-a plecat atunci.
Asta a fost partea cea mai grea.
S-a dus în cameră și a refuzat să-și facă bagajul.
În următoarea oră a încercat tot.
Că are dreptul să stea.
Că și el cumpărase lucruri pentru casă de-a lungul anilor.
Că nu poate fi dat afară „ca un câine”.
Că Andreea îmi întorsese capul.
Apoi a început să-i scrie lui Gabi.
După aproape două ore, prietenul lui a venit cu mașina.
Bogdan și-a pus câteva haine într-un rucsac.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
— Din seara asta să nu-mi mai spui că ești mama mea.
Ușa s-a închis.
M-am așezat pe scaunul din hol.
Și am plâns.
Nu pentru că mă răzgândisem.
Pentru că uneori poți să știi că faci ceva necesar și tot să te doară până nu mai poți respira.
Primele zile Bogdan nu mi-a răspuns.
Andreei însă îi scria.
La început:
„Vino cu Vlad la mine.”
Apoi:
„Mama ne-a distrus familia.”
După aceea:
„Dacă nu te băgai tu, eram și acum acasă.”
Andreea mi-a arătat mesajele.
— Ce faci? am întrebat-o.
— Nimic.
— Nu-i răspunzi?
— I-am răspuns.
Mi-a arătat.
„Nu mama ta a spart farfuria.”
Atât.
După aceea nu i-a mai scris câteva zile.
În casă se schimbase ceva.
Prima dată am observat la Vlad.
Într-o seară mi-a căzut capacul unei oale.
A făcut zgomot.
Copilul a ridicat capul.
Apoi și-a văzut mai departe de mașinuțe.
Înainte ar fi fugit la mama lui.
Andreea dormea mai bine.
Eu, nu.
Mă trezeam și verificam telefonul.
Nimic de la Bogdan.
După aproape trei săptămâni a venit la ușă.
— Pot să intru?
L-am lăsat.
Era mai slab.
— Mi-am găsit de lucru.
Am simțit cum mi se luminează fața înainte să mă pot controla.
— Unde?
— Curierat. Nu-i ce aveam înainte, dar…
— E muncă.
— Da.
S-a uitat spre mine.
— Deci?
— Ce?
— Pot să mă întorc?
Acolo am înțeles că nu se schimbase încă lucrul important.
— Nu.
Fața i s-a închis.
— Atunci pentru ce m-ai dat afară? Nu mi-ai spus să-mi găsesc de muncă?
— Ți-am spus multe lucruri.
— Muncesc.
— Mă bucur.
— Și tot nu e bine.
M-am apropiat.
— Bogdan, serviciul n-a spart farfuria.
A tăcut.
— Serviciul n-a făcut copilul să tresară când auzea cheia în ușă. Și nici faptul că ai rămas fără serviciu nu te-a obligat să vorbești cu Andreea așa.
— Eram terminat.
— Știu.
— Nu știi.
— Poate nu. Dar nici Vlad nu trebuia să plătească pentru asta.
A plecat furios.
De data aceea însă nu mi-a mai spus că nu sunt mama lui.
A început să vină să-l vadă pe Vlad.
La început, Andreea ieșea cu băiatul în parc.
Nu îl lăsa să se întoarcă în casă.
Eu nu m-am băgat.
Era căsnicia lor.
Pentru prima dată am înțeles că nu aveam dreptul nici să-i despart, nici să-i împac.
După câteva săptămâni, Bogdan a început să vorbească altfel.
Nu dintr-odată.
Mai scăpa câte un:
— Dar și Andreea…
Apoi se oprea.
Într-o duminică mi-a spus:
— Cred că am dat vina pe faptul că n-aveam serviciu pentru tot ce făceam.
— Și?
— Și acum am serviciu și tot mă enervez.
N-am spus nimic.
— Am vorbit cu cineva.
— Cu cine?
— Cu un psiholog.
A spus-o uitându-se în podea.
Nu l-am lăudat.
Nu i-am spus că acum totul va fi bine.
Am întrebat doar:
— Te ajută?
— Nu știu încă.
Asta mi s-a părut mai credibil decât orice promisiune.
Andreea nu s-a întors imediat la el.
Bogdan și-a închiriat o garsonieră mică la marginea Ploieștiului.
La început îl vedea pe Vlad de câteva ori pe săptămână.
Apoi el și Andreea au început să iasă împreună cu copilul.
După câteva luni, au hotărât să mai încerce.
Nu pentru că Bogdan avea serviciu.
Nu pentru că eu îl dădusem afară.
Și nici pentru că spusese o dată „îmi pare rău”.
Andreea mi-a spus:
— Vreau să văd dacă schimbarea ține și când e obosit, și când n-are bani, și când îi merge prost.
Mi s-a părut corect.
Au rămas în garsoniera lor.
Nu s-au mai mutat la mine.
Duminica însă veneau uneori la masă.
Prima dată am fost toți rigizi.
A doua oară, mai puțin.
Într-o duminică, după câteva luni, eram în bucătărie.
Bogdan punea masa.
Andreea aducea salata.
Vlad se învârtea pe lângă noi.
— Stai, mami, că o spargi, i-a spus Andreea când a pus mâna pe o farfurie.
N-a apucat.
Farfuria i-a alunecat.
A căzut pe gresie.
S-a făcut țăndări.
Pentru o fracțiune de secundă nimeni n-a mișcat.
Eu m-am uitat la Bogdan.
Andreea s-a uitat la Bogdan.
Până și Vlad rămăsese nemișcat.
Fiul meu a tras aer în piept.
Apoi s-a aplecat.
— Nu pune mâna, tati. Sunt cioburi.
A luat mătura.
Vlad s-a uitat speriat la el.
— Am spart-o.
Bogdan a început să strângă.
— Nu-i nimic.
A împins primul ciob în făraș.
— Se mai sparg.
Andreea n-a spus nimic.
Nici eu.
Am scos altă farfurie din dulap și am pus-o pe masă.