Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am crezut că n-am auzit bine.
— Ce-ai spus?
Mama a tras cutia cu prăjituri mai aproape.
— Nu te mai uita așa la mine. N-am omorât pe nimeni.
— Ai folosit datele mele.
— Aveam nevoie de bani.
— Atunci îi luai pe numele tău.
A pufnit.
— Dacă puteam, crezi că te mai rugam pe tine?
— Cât ai luat?
— Scrie în hârtiile alea.
— Vreau să aud de la tine.
S-a ridicat și a început să strângă două cești de pe masă.
— Daniela, banii s-au dus. Acum ce vrei să fac?
M-am uitat spre televizor.
Apoi spre aparatul de cafea.
— Pe astea?
— Ce?
— Cu banii ăia le-ai cumpărat?
— Nu numai.
— Atunci ce ai făcut cu ei?
A început să enumere.
Niște facturi.
O datorie mai veche.
Mobilă.
Telefon.
Câteva lucruri pentru casă.
Nu toate erau mofturi.
Dar nici toate nu fuseseră urgențe.
— Și mie de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam cum faci.
Am rămas fără cuvinte.
— Cum fac eu?
— Socotești fiecare leu. Întrebi de ce, pentru ce, cât. Parcă trebuie să-ți dau raportul.
— Sunt banii mei!
— Ești copilul meu.
Replica a venit atât de firesc, încât m-a durut mai tare decât dacă ar fi țipat.
— Asta nu înseamnă că poți să faci datorii în numele meu.
— Vai, Daniela, plătești și tu în rate. Ești tânără.
M-am uitat la ea.
Nu glumea.
Chiar se aștepta să plătesc.
Exact cum plătisem întreținerea.
Analizele.
Frigiderul.
Telefonul.
Tot.
— Eu nu plătesc datoriile astea ca și cum ar fi ale mele.
Mama s-a întors brusc.
— Cum adică?
Pentru prima dată îi dispăruse nepăsarea.
— Adică o să aflu exact ce s-a făcut și ce trebuie să fac pentru a contesta ce nu am contractat eu.
— Daniela, nu te prosti.
— Nu mă prostesc.
— Și ce vrei să faci?
— Ce trebuie.
— Adică?
Am luat plicul.
— Să cer ajutor juridic și să spun adevărul despre cum au apărut.
Fața mamei s-a schimbat.
— Să spui cui?
— Instituțiilor care trebuie să știe.
— Despre mine?
— Dacă trebuie, da.
Și-a pus palma pe piept.
— Tu auzi ce spui?
— Da.
— Să-ți reclami propria mamă pentru bani?
— Nu sunt „pentru bani”. Sunt obligații făcute folosind datele mele fără acordul meu.
— După tot ce am făcut pentru tine!
A venit.
Fraza pe care o așteptasem.
Numai că de data asta n-a mai funcționat.
— Ce ai făcut pentru mine când eram copil nu-ți dă dreptul să faci asta când sunt adult.
Mama a ridicat vocea.
— Ieși din casa mea dacă ai venit să mă ameninți!
Mi-am luat geanta.
— Plec.
— Și să nu vii plângând la mine când ai nevoie!
M-am oprit în hol.
— Mamă, de ani întregi eu vin aici doar când ai tu nevoie.
Am plecat.
A doua zi au început telefoanele.
Mai întâi mătușa Rodica.
— Daniela, ce-ai făcut?
— Ce anume?
— Maică-ta plânge de aseară.
Am închis ochii.
— Ți-a spus de ce?
— Mi-a spus că vrei să-i faci probleme pentru niște bani.
— Ți-a spus pe numele cui sunt banii?
Tăcere.
— Ei, Daniela, sunteți mamă și fiică. Nu puteți rezolva între voi?
— Cum?
— Plătiți, vă înțelegeți…
— Cine plătește?
— Nu știu. Voi.
— Eu n-am luat banii.
— Dar e mama ta.
Am respirat adânc.
— Atunci ajut-o tu.
— Cum adică?
— Dacă este doar o mamă care a avut nevoie de ajutor și eu sunt atât de rea, contribuie tu la suma pe care trebuie s-o acopere.
— Daniela, eu n-am de unde.
— Nici eu.
— Dar tu lucrezi în București.
Am râs.
Asta era familia.
Toată lumea știa ce trebuia să fac eu cu salariul meu.
Nimeni nu știa ce putea face cu al lui.
În aceeași zi m-a sunat un unchi.
Apoi o verișoară.
Mesajele erau aproape identice.
„Nu-ți distruge mama.”
„Banii se fac.”
„Familia trebuie protejată.”
Nimeni nu spunea:
„Daniela, ce ți s-a făcut este grav.”
După al treilea telefon am încetat să mai explic.
Mi-am văzut de pașii pe care trebuia să-i fac.
Am cerut documentele disponibile.
Am discutat cu un avocat.
Am început să contest obligațiile pe care spuneam că nu le contractasem și să documentez situația.
Nu s-a rezolvat într-o săptămână.
Nici într-o lună.
Au existat drumuri, cereri și alte hârtii.
Unele zile mă simțeam puternică.
În altele deschideam cutia poștală cu stomacul strâns.
Mama m-a sunat după aproape trei săptămâni.
— Retrage ce-ai făcut.
Nici „bună”.
Nici „ce faci?”.
— Nu.
— O să mă faci de râs.
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
Acolo era totul.
Nu „mi-e frică”.
Nu „îmi pare rău”.
Ci:
„O să mă faci de râs.”
— De cine?
— De oameni! Ce-o să spună rudele? Vecinii?
Am închis ochii.
M-am văzut copil, lângă geamul prin care intra frigul.
Mama îmbrăcată pentru o nuntă într-o rochie pe care nu ne-o permiteam.
„Imaginea contează.”
— Nu știu ce vor spune.
— Ție nu-ți pasă?
— Nu mai mult decât îmi pasă ce se întâmplă cu viața mea.
A închis.
Au trecut lunile.
Situația financiară și juridică nu s-a evaporat.
Au rămas lucruri de clarificat și de rezolvat.
Dar ceva s-a schimbat imediat:
nu i-am mai trimis bani.
Prima dată când mi-a cerut, am spus nu.
A doua oară, la fel.
De ziua ei i-am trimis un mesaj.
Nu bani.
De Paște, tot nu.
Rudele au încetat încet să mă mai sune după ce au înțeles că nu-mi schimb hotărârea.
Niciuna dintre persoanele care-mi spuseseră că „mama e mamă” nu s-a oferit să preia datoriile despre care susțineau că nu merită să destrame familia.
Într-o seară, după câteva luni, telefonul a sunat.
Mama.
Am ezitat înainte să răspund.
— Alo?
Vocea ei era exact aceeași pe care o auzisem de sute de ori.
— Daniela, am nevoie de puțin ajutor…
Am închis ochii.
Altădată aș fi întrebat cât.
Aș fi verificat contul.
Aș fi calculat ce factură pot amâna.
De data asta n-am făcut nimic din toate astea.
— Nu-ți mai pot da bani, mamă.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Nici măcar nu știi pentru ce voiam.
— Știu. Dar răspunsul rămâne același.
— Frumos. Așa te-am crescut eu?
Mi-am strâns telefonul în palmă.
Fraza încă mă durea.
Probabil avea să mă mai doară mult timp.
Dar nu mă mai făcea să deschid aplicația băncii.
— Noapte bună, mamă.
Am închis.
Telefonul a rămas pe masă.
Pentru prima dată după mulți ani, și banii mei au rămas unde erau.