Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am pus mâna pe dosar.
Era greu.
Contracte de mentenanță.
Facturi.
Bugete.
Liste de furnizori.
Cheltuieli lunare.
— Aveți o limită de buget? am întrebat.
Nicolae mi-a spus suma.
— Iar dacă trebuie schimbat un furnizor?
— Îl schimbați.
M-am uitat la el.
— Fără să vă întreb?
— Dacă rămâneți în buget și puteți justifica decizia, da.
Probabil expresia mea l-a făcut să se oprească.
— Este vreo problemă?
— Nu.
Am deschis dosarul.
— Doar că nu sunt obișnuită.
— Cu ce?
Am ridicat privirea.
— Să mi se ceară să hotărăsc.
Nicolae n-a făcut niciun comentariu.
— Atunci va trebui să vă obișnuiți.
În primele zile am muncit mai mult decât mă așteptasem.
Dar nu spălam podele și nu călcam cămăși.
Am comparat facturile cu contractele.
Am refăcut inventarul.
Am verificat costurile.
Am descoperit că aceeași firmă factura de luni întregi două servicii care se suprapuneau.
Am cerut trei oferte noi.
Am renegociat contractul.
Când i-am arătat lui Nicolae calculele, s-a uitat peste ele.
— Cât economisim?
I-am spus suma anuală.
A ridicat sprâncenele.
— Atât?
— Dacă păstrăm actualul volum, da.
— Bun.
Atât.
Nici „bravo pentru o femeie”.
Nici „cine te-a învățat?”.
Doar bun.
Era munca mea.
Și fusese evaluată ca muncă.
În a șasea zi m-a sunat Marius.
— Te-ai distrat?
— Muncesc.
— Mariana, hai să terminăm prostia asta.
— Ce anume?
— Vino acasă.
— Nu.
A tăcut.
— Cât ai de gând să mă pedepsești pentru o glumă?
— Nu te pedepsesc.
— Atunci ce faci?
M-am uitat la laptopul deschis în fața mea.
— Lucrez.
A râs scurt.
— Tu chiar crezi că ai devenit femeie de carieră într-o săptămână?
Am închis ochii.
În trecut, replica aceea m-ar fi făcut să mă îndoiesc de mine.
Acum aveam în față niște cifre care nu țineau cont de părerea lui Marius.
— Nu știu ce voi deveni.
— Eu știu. Peste două săptămâni o să te saturi.
— Atunci vorbim peste două săptămâni.
Am închis.
N-a așteptat.
M-a sunat din nou.
Apoi mi-a trimis mesaje.
„A venit femeia la curățenie și nu știe unde sunt produsele.”
„Unde sunt fețele de masă?”
„Cu cine vorbeai pentru grădină?”
„Care era firma care făcea revizia centralei?”
La început i-am răspuns.
După câteva zile m-am oprit.
Într-o seară m-a sunat nervos.
— Nu poți să-mi răspunzi la o întrebare simplă?
— Sunt la muncă.
— Este și casa ta.
— Atunci ar fi trebuit să știi și tu cum funcționează.
— Nu începe.
— Nu încep nimic.
Apoi a spus exact lucrul pe care îl gândea de la început:
— Fără mine n-ai avea casa aia.
M-am uitat în jur.
Camera în care locuiam temporar era mică.
Un pat.
Un dulap.
Un birou.
— Ai dreptate.
Tăcere.
Nu se așteptase.
— Ce?
— Casa este a ta, Marius.
— Mariana…
— Majoritatea banilor sunt ai tăi. Proprietățile sunt ale tale. Viața aia a fost construită în jurul lucrurilor tale.
Am tras aer în piept.
— Tocmai de aceea trebuie să aflu dacă pot avea una care să fie și a mea.
Pentru prima dată n-a mai avut răspuns.
Au trecut săptămânile.
Nicolae nu devenise prietenul meu cel mai bun.
Nu stăteam seara povestindu-ne viețile.
Nu mă salva.
Avea propriile probleme și propriul program.
Uneori ne certam pe bugete.
O dată am vrut să înlocuiesc un furnizor și mi-a spus că argumentele mele nu sunt suficiente.
M-am enervat.
M-am întors la cifre.
Două zile mai târziu am revenit cu comparația completă.
A citit-o.
— Acum da.
A semnat.
Mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise asta.
Să mi se spună nu pentru că argumentul meu nu era suficient.
Nu pentru că eram soția cuiva.
În a doua lună, coordonatoarea programului a venit pentru evaluarea intermediară.
A verificat bugetele.
Contractele.
Inventarul.
Planificarea.
La final mi-a spus:
— După ce terminați programul, vrem să discutăm despre un post permanent.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Ce fel de post?
— Administrare financiară și operațională pentru mai multe proprietăți din portofoliul nostru.
Mi-a spus salariul.
Nu era o avere.
Era însă al meu.
Și era suficient.
În seara aceea l-am sunat pe Marius.
Nu pentru permisiune.
Pentru că trebuia să-i spun ce urma.
— Am primit o ofertă de muncă.
A tăcut.
— Unde?
I-am explicat.
— Și?
— O accept.
A râs.
— Cât îți dau?
I-am spus.
— Pentru banii ăștia vrei să arunci o căsnicie?
Am rămas liniștită.
— Nu pentru salariu plec.
— Atunci pentru ce?
— Salariul doar mi-a demonstrat că munca pentru care tu râdeai de mine valorează ceva.
— Mariana, nu poți compara salariul ăla cu viața pe care o ai cu mine.
— Nu-l compar.
— Atunci?
— Compar cine sunt în cele două vieți.
A urmat o pauză lungă.
— Există altcineva?
M-am uitat prin ușa biroului.
Nicolae era la celălalt capăt al holului, vorbind la telefon despre o reparație.
— Nu.
— Sigur?
— Da.
— Atunci de ce faci asta?
Și am înțeles ceva.
Pentru Marius era mai ușor să creadă că exista un alt bărbat decât să creadă că eu puteam pleca pur și simplu pentru mine.
— Pentru că nu mai vreau să fiu soția despre care povestești la grătar că lucrează gratis.
A închis.
La sfârșitul celor trei luni m-am întors lângă București.
Nu acasă.
Mi-am închiriat un apartament mic.
Marius a venit să mă vadă.
S-a uitat prin sufragerie.
— Aici vrei să stai?
— Da.
— După casa noastră?
— După casa ta.
A strâns maxilarul.
— Ai venit să discutăm despre divorț?
— Da.
Aveam un dosar pe masă.
S-a uitat la el.
— Ce mai e și asta?
Am deschis dosarul.
Deasupra era contractul meu de muncă.
— Încep luni.
L-a luat.
A văzut salariul.
— Tot nu înțeleg.
— Ce?
— Cum poți renunța la tot pentru atât?
Am luat contractul din mâna lui.
— Pentru că tu încă te uiți la sumă.
— Și tu la ce te uiți?
— La numele de lângă ea.
Al meu.
Nu ne-am împăcat.
Nici nu s-a transformat Marius peste noapte într-un alt om.
Am început procedurile de separare și fiecare a rămas cu lucrurile pe care legea și actele le stabileau.
N-am primit un conac.
N-am devenit milionară.
Nicolae nu s-a îndrăgostit de mine.
Eu nu m-am îndrăgostit de el.
Luni dimineață am ajuns la noul serviciu cu douăzeci de minute mai devreme.
Pe birou mă așteptau trei dosare.
Coordonatoarea mi-a arătat primul.
— Acesta este bugetul pentru proprietatea din Sinaia. De luna asta îl administrați dumneavoastră.
Am deschis dosarul.
Am parcurs primele cifre.
Apoi, aproape fără să-mi dau seama, am întrebat:
— Și cui trebuie să-i cer aprobarea?
Femeia s-a uitat la mine.
— Pentru ce?
— Pentru deciziile de administrare.
A zâmbit ușor.
— Pentru cele care intră în responsabilitatea dumneavoastră?
A împins dosarul spre mine.
— Nimănui.