Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Mihai.
— Despre faptul că eu și copiii suntem familia la care te gândești după ce te-ai asigurat că mama ta are tot ce-i trebuie.
— Nu este adevărat.
— Ba da. Și știi foarte bine.
Elena a făcut un pas afară.
— Irina, eu n-am cerut camera.
— Nu am spus că ați cerut-o.
— Atunci de ce mă bagi pe mine în discuția voastră?
— Pentru că de fiecare dată când Mihai trebuie să aleagă între ce vă convine dumneavoastră și ce avem nevoie noi, nici măcar nu mai pare o alegere.
Mihai s-a apropiat.
— Ajunge.
— Nu. Tocmai asta fac de ani întregi. Mă opresc când spui tu „ajunge”.
— Sunt copiii înăuntru.
Mi-am coborât vocea.
— Tocmai pentru ei vorbesc.
Elena și-a strâns halatul în jurul corpului.
— Dacă eu sunt problema, plec mâine dimineață.
Mihai s-a întors imediat spre ea.
— Mamă, nu pleacă nimeni.
Apoi spre mine:
— Vezi ce faci?
Am rămas uitându-mă la el.
— Ce fac eu?
— Ai făcut-o să se simtă nedorită.
Și acolo s-a terminat discuția pentru mine.
Nu fiindcă nu mai aveam ce spune.
Ci fiindcă înțelesesem.
Chiar și acum, după tot ce îi spusesem, prima lui grijă era cum se simțea mama lui.
Am intrat în cabană.
— Unde te duci?
— La copii.
N-am mai discutat în seara aceea.
Dimineața m-am trezit înaintea tuturor.
Am făcut cafea.
Apoi am împachetat hainele copiilor.
Vlad m-a văzut închizând trolerul.
— Plecăm?
— Da.
— Și tata?
M-am oprit.
— Nu știu încă.
Mihai a apărut câteva minute mai târziu.
S-a uitat la bagaj.
— Ce faci?
— Mă întorc la București cu copiii.
— Termină.
— Nu fac teatru.
— Am venit până aici pentru vacanță!
— Atunci rămâi.
M-a privit lung.
— Vorbești serios?
— Foarte.
Elena apăruse și ea.
— Mihai, las-o. Dacă vrea să strice vacanța tuturor pentru un pat, las-o.
M-am întors spre ea.
— Nu stric nimic. Eu plec.
Apoi spre Mihai:
— Nu-ți cer să alegi între mine și mama ta. N-am să fac niciodată asta. Îți cer să înțelegi că atunci când fiecare nevoie a ei devine automat mai importantă decât a noastră, tu ai făcut deja alegerea.
Mihai și-a încleștat maxilarul.
— Și ce vrei să fac? S-o dau afară?
— Nu.
Am tras fermoarul trolerului.
— Vreau să nu mai fiu eu persoana care trebuie să piardă de fiecare dată ca tu să nu o superi pe ea.
N-a răspuns.
Am așteptat.
Câteva secunde.
Poate chiar un minut.
O parte din mine încă spera să-și ia geaca.
N-a făcut-o.
Am coborât bagajele.
Am pus copiii în mașină.
Și am plecat fără el.
Pe Valea Prahovei ningea.
Vlad a întrebat o singură dată:
— Tata nu vine?
— Vine mai târziu.
Nu știam dacă era adevărat.
Mihai m-a sunat când ajunsesem aproape de Ploiești.
N-am răspuns.
Mi-a trimis mesaj:
„Ai ajuns?”
I-am scris doar:
„Suntem bine.”
La cabană, aveam să aflu mai târziu, Elena îi spusese:
— Las-o să se calmeze. Îi trece.
Mihai nu răspunsese.
La prânz:
— Femeile fac din astea. Dacă alergi acum după ea, o să faci asta toată viața.
Seara, când s-au așezat la masă, Elena a spus:
— Până la urmă poate e mai bine. Stăm și noi liniștiți.
Atunci Mihai a întrebat-o:
— Mai bine pentru cine?
Elena s-a uitat la el.
— Ce vrei să spui?
— Nimic.
Dar nu era nimic.
Pentru prima dată, în cabana aceea liniștită, fără mine și fără copii, începuse să vadă ce rămăsese după ce o protejase pe mama lui de orice disconfort.
A doua zi m-a sunat.
— Vin acasă.
— Bine.
— Mama vine și ea.
Am tăcut.
— O duc la ea și apoi vin.
— Bine.
— Irina…
— Vorbim când ajungi.
A venit seara.
Copiii dormeau.
S-a așezat la masa din bucătărie.
— Am greșit.
Nu i-am răspuns.
— Știu că sună simplu.
— Pentru că este simplu de spus.
A dat din cap.
— Ce vrei să fac?
— Nu vreau să-ți dau eu o listă și apoi să te verific.
— Atunci cum repar?
M-am uitat la el.
— Data viitoare când mama ta se supără pe o limită pe care am stabilit-o noi doi, tu o să vorbești. Nu eu.
— Bine.
— Nu spune „bine” doar ca să închidem discuția.
— Nu.
— Nu mai invităm pe nimeni în vacanțele noastre fără să hotărâm amândoi. Nu mai schimbi planurile copiilor pentru că mama ta vrea ceva. Și nu mă mai pui pe mine să-i spun „nu”, după ce tu i-ai spus deja „da”.
Mihai a rămas tăcut.
— Și dacă mama se supără?
— Se supără.
— Și dacă nu mai vorbește cu mine?
— Asta va fi alegerea ei.
Atunci a înțeles partea pe care o evitase ani întregi.
Limitele nu funcționau doar când Elena le accepta.
A urmat o perioadă urâtă.
Nu ne-am întors pur și simplu la normal.
Eu nu mai aveam încredere în promisiuni.
Mihai încerca să schimbe câte ceva și apoi aluneca iar în vechile obiceiuri.
Elena mă suna pe mine când el îi spunea nu.
Nu-i mai răspundeam.
La aproximativ trei săptămâni după vacanță, telefonul lui Mihai a sunat în timp ce luam cina.
Era Elena.
A răspuns.
— Da, mamă.
Am continuat să mănânc.
— Weekendul viitor?
Pauză.
Mihai s-a uitat spre mine.
— Nu știu.
Altă pauză.
— Pentru că trebuie să vorbesc cu Irina.
Am auzit vocea Elenei chiar și de la celălalt capăt al mesei.
— De când trebuie să-i ceri voie nevestei ca să pleci undeva cu mama ta?
Mihai a închis ochii o secundă.
Îl cunoșteam.
Știam exact ce ar fi spus înainte.
„Hai, mamă, nu începe.”
Sau:
„Vedem noi.”
Ceva care nu însemna nici da, nici nu și care lăsa problema să ajungă din nou la mine.
De data asta a spus:
— Nu-i cer voie.
Elena continua să vorbească.
— Mamă, ascultă-mă.
Vocea lui era calmă.
— Irina este soția mea. Avem doi copii. Când e vorba despre timpul nostru și despre familie, hotărâm împreună.
Tăcere.
Apoi vocea Elenei s-a auzit din nou.
Mihai și-a îndepărtat puțin telefonul de ureche.
— Nu, nu m-a pus ea să spun asta.
Altă pauză.
— Și nu te abandonează nimeni.
Elena a închis.
Mihai a rămas cu telefonul în mână.
— S-a supărat.
— Știu.
— Cred că nu mai vorbește cu mine câteva zile.
— Posibil.
S-a uitat la mine.
— Și acum?
Am ridicat din umeri.
— Acum mâncăm.
Elena n-a vorbit cu el aproape două săptămâni.
Asta l-a durut.
Dar n-a venit la mine să-mi ceară să repar situația.
Și nici nu și-a retras cuvintele.
Au trecut câteva luni până când am avut curaj să plecăm din nou la munte.
De data asta doar noi patru.
Am închiriat un apartament mic în Sinaia, cu două dormitoare.
Când am intrat, Vlad și-a aruncat rucsacul în hol.
— Noi unde dormim?
Mihai a luat bagajul lui și al Mariei.
A deschis prima ușă.
Înăuntru erau două paturi.
— Voi aici.
— Și voi?
A arătat spre cealaltă cameră.
— Mama și cu mine acolo.
Vlad a intrat fericit și a sărit pe unul dintre paturi.
Eu am rămas câteva secunde pe hol.
Mihai m-a privit.
N-a spus „vezi că m-am schimbat”.
N-a cerut să-l laud.
A luat trolerul nostru și l-a dus în camera cealaltă.
De data asta, nimeni nu dormea pe canapea.