CONTINUAREA – Daniel a scos telefonul din buzunar cu un gest iritat.
— Ce mai este acum?
A răspuns fără să se îndepărteze.
După primele două cuvinte, zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică… nu mai este valabilă?
A făcut câțiva pași în lateral.
— Verificați încă o dată!
Ascultam în liniște, sorbind din șampanie.
— Când a fost revocată?
…Acum două ore?
Am văzut cum i se schimbă culoarea feței.
A închis apelul și s-a întors spre mine.
— Ce ai făcut?
— Mi-am luat înapoi dreptul de a hotărî ce se întâmplă cu apartamentul mamei mele.
— Nu se poate! Ai semnat procura!
— Da.
Și tot eu am revocat-o.
Daniel și-a strâns pumnii.
— Îți dai seama ce ai făcut?
— Ba da.
Pentru prima dată după multe luni, îmi dau seama foarte bine.
S-a apropiat amenințător.
— Am vorbit deja cu oamenii.
Au plătit avans.
Totul era pregătit.
— Cu Marius?
A încremenit.
— De unde…
— Domnul Popescu este un vecin foarte atent.
Și rețelele sociale spun uneori mai multe decât își imaginează oamenii.
L-am privit drept în ochi.
— Fratele Emmei urma să cumpere apartamentul mamei mele la o treime din valoarea lui.
Iar tu urma să încasezi “comisionul”.
Chipul lui s-a înăsprit.
— Nu înțelegi cum funcționează piața.
Am zâmbit.
— Ba o înțeleg foarte bine.
De aceea am mers ieri la un evaluator.
Și apoi direct la notar.
A încercat să-și schimbe tonul.
— Laura…
Hai să discutăm ca doi oameni maturi.
Putem modifica suma.
Mai negociem.
Am clătinat încet din cap.
— Nu mai negociez cu oameni care încearcă să mă fure.
Pentru o clipă n-a mai spus nimic.
Apoi a șoptit printre dinți:
— O să regreți.
— Nu.
Dacă nu aflam adevărul, aș fi regretat toată viața.
În acel moment, Sofia s-a apropiat de noi.
— Totul este în regulă?
Daniel a răspuns înaintea mea.
— Da.
Doar o neînțelegere.
— Ba nu, am spus calm.
Doar am aflat că cineva încerca să-mi vândă apartamentul pe ascuns, printr-o afacere de familie.
Daniel a încremenit.
Sofia s-a uitat când la mine, când la el.
— Daniel…
Despre ce vorbește?
El nu a mai răspuns.
Și-a luat haina și a ieșit aproape fugind.
A doua zi, la ora douăsprezece, eu nu eram la biroul notarului unde mă aștepta Daniel.
Eram într-o agenție imobiliară recomandată de o colegă.
Agentul a privit documentele și apoi evaluarea.
— Doamnă Laura, apartamentul acesta valorează în jur de o sută optzeci și cinci de mii de euro.
Am zâmbit.
Exact cât estimasem și eu.
Au urmat câteva săptămâni de vizionări.
Am fost prezentă la fiecare.
Am ascultat fiecare ofertă.
Am pus întrebări.
Am citit fiecare contract până la ultimul rând.
Nu mai semnam nimic fără să înțeleg.
Într-o după-amiază a apărut și Marius.
Același tânăr pe care îl văzuse vecinul.
A încercat să zâmbească.
— Poate totuși ajungem la o înțelegere.
— Am ajuns deja.
Cu piața corectă.
I-am închis ușa politicos.
În cele din urmă, apartamentul a fost cumpărat de un cuplu tânăr care își dorea să-și crească acolo primul copil.
Au plătit prețul real.
Banii au intrat integral în contul meu.
Am achitat studiile lui Luca.
Am pus o parte deoparte.
Iar cu restul mi-am îndeplinit un vis vechi.
O călătorie la ocean.
În prima seară petrecută acolo, telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Daniel.
“Ai distrus tot. Marius a pierdut avansul. Emma este furioasă.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am răspuns simplu:
“Nu am distrus nimic. Doar am încetat să permit altora să decidă în locul meu.”
L-am blocat.
Am lăsat telefonul pe masă și am privit valurile.
Cu ani în urmă, Daniel îmi spusese că fără el mă voi pierde.
Se înșelase.
Abia după ce am încetat să mă tem de singurătate, am descoperit cât de liniștită poate fi viața.
Iar uneori, cea mai importantă semnătură din viața unui om nu este cea de pe un contract.
Este cea prin care își pune, în sfârșit, limite.