CONTINUAREA – În autobuzul spre casă am ținut cutia cu tortul pe genunchi ca pe un copil.
Toată umilința din cofetărie o purtam acum în suflet.
Mi-am promis că nu-i voi spune nimic lui Cătălin.
Nu voiam ca ziua lui să fie umbrită de lacrimile mele.
Seara a venit la mine în sat, exact cum făcea în fiecare an.
A intrat pe ușă zâmbind, cu o sticlă de vin într-o mână și un buchet de flori de câmp în cealaltă.
M-a îmbrățișat strâns.
— La mulți ani mie… dar, dacă mă întrebi pe mine, tu meriți toate urările. Tu m-ai crescut.
Am zâmbit și am pus tortul pe masă.
— Uite… e din cofetăria aceea despre care mi-ai spus.
A ridicat capacul cutiei.
S-a uitat câteva secunde la tort.
Apoi la mine.
Ochii mei spuneau mai multe decât aș fi vrut.
— Ce s-a întâmplat, mamaie?
Am încercat să schimb vorba.
Dar n-am reușit.
Lacrimile au început să curgă singure.
I-am povestit tot.
Cum m-a privit vânzătoarea.
Cum m-a întrebat ce buget am.
Cum femeile din spate au râs.
Cum mi-a spus că „atât se poate”.
Cătălin n-a scos niciun cuvânt.
Doar m-a ascultat.
La final mi-a prins mâinile între ale lui.
— Mamaie… tortul ăsta este cel mai valoros cadou pe care l-am primit vreodată.
Am rămas tăcută.
— În el sunt trei pensii de-ale tale.
Sunt kilometrii făcuți cu autobuzul.
Sunt diminețile în care ai renunțat la ceva pentru tine ca să-mi faci mie o bucurie.
Așa ceva nu se cumpără.
A doua zi dimineață a venit cu mașina.
— Hai cu mine.
— Unde?
— Înapoi la cofetărie.
— Nu… mie mi-a ajuns o dată.
Mi-a zâmbit.
— De data asta nu mergi singură.
Am intrat împreună.
Aceeași vânzătoare era în spatele tejghelei.
Când l-a văzut pe Cătălin, îmbrăcat elegant, i-a zâmbit imediat.
— Bună ziua! Cu ce vă putem ajuta?
— Aș dori cel mai mare tort pe care îl aveți.
Și încă două cutii cu prăjituri asortate.
Vânzătoarea s-a grăbit să împacheteze totul.
Ba chiar mi-a întins și o prăjitură.
— Din partea casei.
Cătălin a plătit liniștit.
A luat bonul.
Apoi s-a uitat direct la ea.
— Acum aș vrea să vă spun și eu ceva.
În cofetărie s-a făcut liniște.
— Femeia de lângă mine este bunica mea.
Ieri a venit aici cu două sute de lei strânși din trei pensii ca să-mi cumpere un tort.
Iar dumneavoastră ați privit-o de parcă n-ar fi meritat nici măcar un zâmbet.
Ați judecat-o după cizmele pline de noroi și după cojocul pe care îl poartă.
Dar să știți un lucru.
Dacă astăzi sunt omul care își permite să cumpere orice tort din vitrina asta, este pentru că femeia aceasta a renunțat ani întregi la multe lucruri pentru mine.
Vânzătoarea a rămas fără cuvinte.
Și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău… a șoptit.
Nu mai părea aceeași persoană.
Cătălin a zâmbit politicos.
— Sper doar ca data viitoare să vedeți omul înaintea hainelor.
Am ieșit împreună din cofetărie.
Afară ningea mărunt.
Pe bancheta din spate era tortul cel mare.
Dar Cătălin a ținut lângă el, în față, tortul simplu de ciocolată cumpărat cu o zi înainte.
— Pe ăsta îl mâncăm noi doi.
— De ce?
A zâmbit.
— Pentru că acesta nu are gust de ciocolată.
Are gust de sacrificiu.
Are gust de iubire.
Și nu există cofetărie în lume care să poată face un tort mai valoros decât acesta.
În clipa aceea am înțeles că oamenii pot judeca după haine.
Dar cei pe care îi crești cu dragoste vor vedea întotdeauna ceea ce contează cu adevărat.