CONTINUAREA – Telefonul mi-a căzut din mână.
Doamna Elena, vecina mamei, vorbea precipitat.
— Iartă-mă că mă amestec, dar trebuie să știi. Acum câteva zile am văzut-o pe mama ta ieșind de la notar împreună cu Ilie. Mai târziu l-am auzit spunând unui prieten că, de acum înainte, jumătate din apartament este și al lui.
Nu mi-a venit să cred.
Apartamentul acela fusese singurul lucru pe care tata îl lăsase mamei după divorț.
Casa în care crescusem.
Casa în care își petrecuse copilăria și fiul meu.
Am sunat imediat pe Caterina, cea mai bună prietenă a mea, avocat.
I-am povestit totul.
— Înainte să faci orice, verificăm actele, mi-a spus ea.
Două zile mai târziu m-a sunat.
Vocea ei era gravă.
— Din păcate, vecina a avut dreptate. Mama ta i-a cedat lui Ilie jumătate din apartament.
În seara aceea m-am dus direct la mama.
Mi-a deschis obosită.
Parcă îmbătrânise cu zece ani.
— Mamă… spune-mi că nu este adevărat.
Și-a coborât privirea.
N-a fost nevoie să răspundă.
Am înțeles tot.
— De ce?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ilie mi-a spus că așa vom avea un viitor împreună. Că dacă pățesc ceva, el va avea grijă de mine… și de Luca.
Am simțit cum mă podidesc lacrimile.
— De Luca ai grijă… dar de Marc n-ai putut avea câteva ore?
Mama a început să plângă.
Nu mai avea niciun răspuns.
În zilele următoare, împreună cu Caterina, am strâns toate documentele.
Am aflat că Ilie îi prezentase mamei actele drept o simplă formalitate pentru “protejarea familiei”, fără să-i explice clar că îi ceda jumătate din locuință.
Am contestat actele.
Au urmat săptămâni întregi de audieri și verificări.
Între timp, Ilie a ajuns din nou în spital.
De data aceasta, mama mă suna aproape zilnic.
— Te rog… retrage plângerea.
— Dacă actele au fost făcute corect, nu am ce retrage, i-am răspuns.
După câteva săptămâni, ancheta s-a încheiat.
S-a stabilit că mama fusese indusă în eroare cu privire la conținutul documentelor pe care le semnase.
Transferul proprietății a fost anulat.
Ilie a pierdut orice drept asupra apartamentului.
La câteva zile după aceea am primit un alt telefon.
Mama fusese internată.
Epuizarea și stresul își spuseseră cuvântul.
Am mers imediat la spital.
Când m-a văzut, a început să plângă.
Mi-a prins mâna cu amândouă palmele.
— Iartă-mă…
Am crezut că iubirea înseamnă să ai încredere oarbă.
Și aproape că am pierdut tot.
Am rămas lângă ea fără să spun nimic.
După externare, primul loc în care a vrut să meargă nu a fost acasă.
A venit la mine.
Marc se juca în sufragerie.
Când și-a văzut bunica, a alergat și a îmbrățișat-o fără ezitare.
Mama a izbucnit în lacrimi.
L-a strâns la piept minute în șir.
— Îmi pare rău că te-am făcut să crezi că nu ești important pentru mine, i-a șoptit.
Marc a zâmbit și i-a mângâiat obrazul.
În clipa aceea am înțeles că uneori iertarea nu șterge trecutul.
Dar îi poate împiedica pe cei pe care îi iubești să-l repete.
Iar mama nu l-a mai primit niciodată pe Ilie în viața ei.
Și nici nu a mai lăsat vreodată pe cineva să fie mai important decât propria familie.