CONTINUAREA – Oleg a rămas câteva clipe fără să spună nimic.
Și-a lăsat sacoșa cu cumpărături pe podea și s-a uitat pe rând la mine și la mama lui.
— Mamă… chiar ai spus asta?
Galina și-a încrucișat brațele.
— Da. Și nu văd unde este problema.
— Problema este că îi ceri soției mele să-și dea apartamentul surorii mele.
— Nu să-l dea. Să-l treacă pe numele Mariei. Tot în familie rămâne.
Oleg a clătinat încet din cap.
— Nu.
Galina a rămas nemișcată.
— Cum adică „nu”?
— Adică apartamentul Xeniei este doar al Xeniei.
Mama lui a izbucnit.
— Dar Maria unde să stea?
— Acolo unde își va construi singură viitorul.
— Tu îți abandonezi sora?
— Nu.
Doar refuz să-mi sacrific soția ca să rezolv o problemă care nu este responsabilitatea ei.
Galina s-a apropiat de el.
— Eu te-am crescut.
— Știu.
— Am făcut sacrificii pentru tine.
— Știu și asta.
— Și acum alegi o femeie în locul propriei familii?
Oleg a inspirat adânc.
— Mama… Xenia este familia mea.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Pentru câteva secunde nimeni n-a mai rostit un cuvânt.
Galina și-a luat geanta.
— O să regreți.
S-a îndreptat spre ușă, dar înainte să iasă s-a întors spre mine.
— Să nu crezi că s-a terminat.
Ușa s-a închis cu putere.
Am rămas amândoi nemișcați.
— Îmi pare rău, a spus Oleg încet.
— Nu ai de ce.
— Ba da. Mama n-ar fi trebuit niciodată să te pună într-o asemenea situație.
L-am îmbrățișat.
Credeam că acela fusese sfârșitul.
M-am înșelat.
Patru zile mai târziu, când m-am întors de la serviciu, am găsit pe hol o tânără așezată pe geamantan.
Avea ochii roșii de plâns.
S-a ridicat imediat.
— Tu ești Xenia?
— Da…
— Eu sunt Maria.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce s-a întâmplat?
Maria și-a șters lacrimile.
— Mama m-a trimis.
Am închis ochii o clipă.
— Ca să-mi ceri apartamentul?
Fata a început să plângă.
— Nu.
Vocea îi tremura.
— M-a trimis.
Dar eu n-am venit pentru asta.
Am deschis ușa.
— Intră.
Ne-am așezat în bucătărie.
Maria privea în ceașca de ceai fără să spună nimic.
În cele din urmă a rupt tăcerea.
— Îmi este rușine.
— De ce?
— Pentru tot.
Pentru ce ți-a spus mama.
Pentru că te-a făcut să crezi că eu vreau apartamentul tău.
Nu l-am vrut niciodată.
Am ridicat privirea spre ea.
— Atunci de ce ai venit?
Maria și-a frământat mâinile.
— Pentru că nu mai pot trăi cu ea.
În fiecare zi îmi spune că fără apartament nu valorez nimic.
Că niciun bărbat nu mă va lua în serios.
Că trebuie să obțin locuința ta.
Eu nu mai vreau să aud asta.
Am rămas fără cuvinte.
Pentru prima dată am văzut-o nu ca pe cumnata care îmi crea probleme.
Ci ca pe o fată care trăia de ani întregi sub aceeași presiune.
În acel moment a intrat Oleg.
S-a oprit surprins când și-a văzut sora.
— Maria?
Ea s-a ridicat imediat.
— Îmi pare rău că am venit.
— Ce s-a întâmplat?
Maria a izbucnit în plâns.
— Nu mai pot sta cu mama.
Mă face să mă simt un eșec în fiecare zi.
Oleg s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.
— Nu ești un eșec.
Ai doar nevoie să începi propria ta viață.
În seara aceea am stat ore întregi de vorbă.
Nu despre apartamente.
Ci despre frică.
Despre independență.
Despre cât de greu este să iei viața de la capăt.
A doua zi dimineață, Oleg a lipsit câteva ore.
Când s-a întors, avea în mână un dosar.
L-a pus pe masă și a zâmbit.
— Am închiriat o garsonieră pentru Maria.
Pe un an.
Eu plătesc chiria până când își pune ordine în viață.
Maria s-a ridicat imediat.
— Nu pot accepta.
Oleg a clătinat din cap.
— Nu este un cadou.
Este un împrumut.
Iar peste un an sper să-mi spui că nu mai ai nevoie de ajutorul nimănui.
Maria a izbucnit în lacrimi.
— Mulțumesc…
În aceeași după-amiază, Oleg s-a dus la mama lui.
Când s-a întors, părea obosit, dar împăcat.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
A zâmbit amar.
— I-am spus că nimeni nu va mai cere vreodată ceva ce nu îi aparține.
Și că, dacă vrea să facă parte din viața noastră, trebuie să ne respecte.
— Și ea?
— Mi-a spus că nu mai are fiu.
L-am privit fără să spun nimic.
Știam cât îl durea.
S-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile.
— Dar mai știu ceva.
— Ce anume?
— O casă nu este construită din ziduri.
Este construită din oameni care se protejează unul pe altul.
În clipa aceea am înțeles că nu apartamentul era adevărata mea avere.
Ci omul care alesese să-mi apere demnitatea, chiar și atunci când asta însemna să-și înfrunte propria mamă.