CONTINUAREA – Tata a rămas cu privirea în podea.
Mama și-a strâns mai tare poșeta la piept.
Niciunul nu mai încerca să nege.
Am făcut un pas înapoi și le-am deschis larg ușa.
— Intrați.
Au pășit încet în apartament, de parcă le era rușine să-mi calce pragul.
Mama s-a așezat pe marginea canapelei.
Tata a rămas câteva clipe în picioare, cu plicul mototolit în mână.
— Cum… cum ai aflat? a întrebat el.
Am luat plicul și l-am privit.
— Am văzut sigla băncii. Și v-am cunoscut fețele.
Nu era nevoie de mai mult.
Le-am adus câte un pahar cu apă.
Niciunul nu s-a atins de el.
— Povestiți-mi tot.
Tata a început primul.
Vocea îi tremura.
— După ce i-am trecut apartamentul lui Andrei, ne-a spus că are un plan. Voia să cumpere un teren și să construiască niște case. Spunea că într-un an vom avea bani suficienți pentru toți.
Mama a continuat.
— Ne-a rugat să semnăm câteva acte. Ne-a spus că sunt doar formalități pentru bancă. Că fără ele nu primește finanțarea.
Am închis ochii pentru o clipă.
Exact asta bănuiam.
— Le-ați citit?
Amândoi au tăcut.
Tăcerea lor mi-a răspuns.
— Aveam încredere în el… a șoptit mama.
Tata și-a frecat fruntea.
— După aceea ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul ca să intre și noi în afacere. Ne-a promis că în câteva luni cumpără o casă mai mare, cu grădină.
Au vândut apartamentul.
Au achitat câteva credite.
Restul banilor au ajuns în firma pe care Andrei o înființase împreună cu un prieten.
Trei luni mai târziu, prietenul dispăruse.
Firma intrase în datorii.
Iar băncile începuseră să execute tot ce puteau.
— De două săptămâni nu mai răspunde la telefon, a spus mama printre lacrimi. Nici noi nu știm unde este.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
În copilărie, Andrei fusese mereu protejat.
Dacă spărgea ceva, eu eram cea care trebuia să înțeleagă.
Dacă lua o notă mică, era „încă un copil”.
Dacă greșea, cineva îi găsea întotdeauna o scuză.
Acum însă nu mai era un copil.
Iar greșelile lui îi lăsaseră pe părinții mei fără casă și fără liniște.
Mama și-a șters ochii.
— Știu că nu merităm ajutorul tău.
M-am apropiat și i-am luat mâna.
— Nu spune asta.
— Ba da. Te-am rănit.
Ți-am spus că fratele tău merită mai mult.
Ți-am cerut mereu să înțelegi.
Și acum…
Acum tot la tine am ajuns.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Sunteți părinții mei. Nu o să vă las singuri.
Tata a ridicat privirea.
— Dar pierzi și tu.
Am zâmbit ușor.
— Am muncit doisprezece ani pentru apartamentul acesta. L-am cumpărat tocmai ca să nu-mi fie frică de ziua de mâine. Și are trei camere.
Camera de oaspeți nu este un muzeu.
Este pentru oameni.
Mama a izbucnit în plâns.
— Luminița…
— De azi înainte locuiți aici.
Până rezolvăm tot.
În după-amiaza aceea am sunat un avocat recomandat de un coleg.
Seara aveam deja o listă cu toate documentele de care aveam nevoie.
Procura.
Contractele.
Actele de credit.
Extrasele bancare.
Avocatul a fost primul care ne-a dat o rază de speranță.
— Dacă au fost induși în eroare la semnare și putem demonstra asta, există șanse să anulăm o parte dintre obligații și să contestăm executările.
Nu era o victorie.
Dar era un început.
În dimineața următoare, telefonul meu a vibrat.
Un mesaj scurt.
„Lumi… sunt Andrei. Știu că sunt la tine. Te rog, lasă-mă să vorbesc cu ei.”
O oră mai târziu suna la ușă.
Când am deschis, aproape că nu l-am recunoscut.
Slăbise.
Avea barba crescută și cearcăne adânci.
Părea un om care nu mai dormise de zile întregi.
Mama a fugit spre el.
L-a îmbrățișat instinctiv.
Tata a rămas nemișcat.
— De ce? a întrebat atât de încet, încât abia l-am auzit.
Andrei a început să plângă.
— Am vrut să vă ofer o viață mai bună. Credeam că mă pricep. Am crezut că pot recupera banii… și fiecare greșeală am încercat s-o acopăr cu alta.
Tata s-a apropiat încet.
— Nu ne-ai distrus doar apartamentul.
Ne-ai distrus încrederea.
Andrei a lăsat capul în jos.
— Știu.
Și o să muncesc toată viața dacă trebuie ca să repar ce am făcut.
L-am privit câteva clipe.
— Atunci începi de astăzi.
Nu cu promisiuni.
Cu fapte.
În lunile care au urmat, Andrei și-a găsit un loc de muncă stabil.
Fiecare salariu era împărțit între cheltuielile lui și plata datoriilor.
Eu și avocatul am reușit să anulăm o parte dintre contractele semnate în mod abuziv, iar restul au fost reeșalonate.
A durat aproape doi ani.
Au fost luni grele.
Dar, încet-încet, părinții mei au început din nou să zâmbească.
Într-o seară, tata s-a uitat la mine și mi-a spus:
— Toată viața am crezut că cel care stă lângă noi este copilul pe care ne putem baza.
Am înțeles prea târziu că adevăratul sprijin nu se măsoară în kilometri.
Se măsoară în suflet.
Atunci mama mi-a luat mâna și a zâmbit printre lacrimi.
— Apartamentul l-am pierdut.
Dar fiica pe care era cât pe ce s-o pierdem ne-a adus din nou acasă.