CONTINUAREA –
Bărbatul s-a oprit lângă mine și și-a înclinat respectuos capul.
— Doamnă Sofia, îmi cer scuze că vă întrerup în timpul cinei, dar domnul Mureșan a ajuns. Consiliul vă așteaptă.
Toată masa a rămas nemișcată.
Mama s-a uitat când la mine, când la străinul îmbrăcat impecabil.
— Cred că ați greșit persoana.
Bărbatul a zâmbit politicos.
— Nu, doamnă. O caut pe doamna Sofia Ioniță.
Tata și-a dres glasul.
— Despre ce consiliu vorbiți?
Înainte ca bărbatul să răspundă, un alt domn, trecut de cincizeci de ani, a intrat în restaurant. Era îmbrăcat într-un costum bleumarin, iar managerul localului îl însoțea personal până la masa noastră.
S-a apropiat de mine și mi-a întins mâna.
— Îmi cer scuze pentru deranj, Sofia. Am încercat să mai câștigăm timp, dar reprezentanții investitorilor au venit mai devreme decât era programat.
Am oftat încet.
— Speram să termin cina cu familia.
— Știu. Dar fără tine nu putem închide tranzacția în această seară.
În jurul mesei se făcuse o liniște deplină.
Mama a fost prima care a rupt-o.
— Despre ce tranzacție este vorba?
Bărbatul s-a întors spre ea.
— Îmi cer scuze. Sunt Adrian Mureșan, director executiv al grupului pentru care lucrează fiica dumneavoastră.
Tata l-a privit surprins.
— Sofia ne-a spus că lucrează… în consultanță.
— Este adevărat.
Mureșan a zâmbit.
— Doar că nu orice fel de consultanță.
A scos din servietă o mapă și a pus-o pe masă.
— Doamna Sofia coordonează negocieri strategice pentru achiziții și restructurări de companii. În această seară trebuie să închidem o tranzacție în valoare de peste patruzeci de milioane de euro.
Furculița Mirelei i-a căzut în farfurie.
Dinu a rămas cu paharul suspendat în aer.
Mama clipea des, incapabilă să spună ceva.
— Patruzeci de milioane? a murmurat tata.
— Da.
Mureșan a continuat calm.
— Investitorii au cerut expres ca doamna Sofia să fie prezentă. Ea conduce echipa de negociere. Fără acordul ei, documentele nu se semnează.
Mama s-a uitat la mine de parcă mă vedea pentru prima dată.
— Tu… faci așa ceva?
Am încuviințat.
— De câțiva ani.
— Dar… de ce nu ne-ai spus?
Am zâmbit amar.
— De fiecare dată când încercam să vorbesc despre viața mea, îmi spuneați că ar trebui mai întâi să-mi găsesc un soț.
Nimeni n-a avut un răspuns.
Dinu și-a dres vocea.
— Totuși… dacă ai un post atât de important… de ce n-ai spus niciodată?
L-am privit câteva clipe.
— Pentru că niciodată nu m-ați întrebat cu adevărat. Întotdeauna ați presupus că știți deja cine sunt.
Tata și-a coborât privirea.
Pentru prima dată în acea seară, părea un om bătrân.
— Eu am crezut… că pur și simplu te-ai îndepărtat de noi.
— Nu.
Am inspirat adânc.
— M-am îndepărtat doar după ce am obosit să încerc să vă conving că sunt suficient de bună.
Mama avea ochii umezi.
— Sofia…
— Nu, mamă.
Am spus-o fără răutate.
— În urmă cu cinci minute mi-ai spus că pentru voi nu mai exist.
A rămas fără cuvinte.
Mureșan și-a verificat discret ceasul.
— Îmi pare rău că insist, dar echipa ne așteaptă.
Am luat geanta de pe spătarul scaunului.
Tata s-a ridicat.
— Stai puțin.
M-am întors spre el.
A ezitat câteva secunde.
— Cred… că te-am judecat greșit.
Am zâmbit trist.
— Nu m-a durut că nu știați cu ce mă ocup.
M-a durut că niciodată n-ați vrut să aflați.
M-am apropiat de tata și l-am îmbrățișat.
— La mulți ani.
A strâns mâna mea cu putere.
— Sunt mândru de tine.
L-am privit în ochi.
— Mi-aș fi dorit să-mi spui asta înainte să afli cât valorează contractele pe care le negociez.
A plecat privirea.
Nu l-am condamnat.
Dar nici n-am uitat.
Am ieșit din restaurant alături de Mureșan și de agentul de securitate.
În fața intrării ne aștepta o mașină discretă.
Înainte să urc, m-am uitat o clipă spre geamurile restaurantului.
Îi vedeam pe ai mei încă așezați la masă.
De data aceasta nu mă mai priveau ca pe fiica care îi făcuse de rușine.
Mă priveau ca pe omul pe care nu se obosiseră niciodată să-l cunoască.
Și atunci am înțeles că succesul nu doare atunci când îl obții.
Doare atunci când cei care ar fi trebuit să creadă primii în tine încep să te respecte abia după ce o fac toți ceilalți.