Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Terminasem micul dejun când am sunat-o pe mama lui Adrian.
— Corina, ești ocupată după-amiază?
— Depinde. Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
Tăcu.
— Emma, te cunosc de zece ani. Când spui „nimic” pe tonul ăsta, de obicei s-a întâmplat ceva.
Am zâmbit.
— Am nevoie să stai cu copiii până se întoarce Adrian.
— Până se întoarce?
— Exact.
Nu i-am cerut să petreacă toată seara cu ei.
Doar să acopere timpul dintre plecarea mea și întoarcerea fiului ei.
Apoi am sunat-o pe Ioana, prietena mea din facultate.
În ultimii ani, aproape fiecare invitație a ei primise același răspuns.
„Nu pot.”
De data aceea am întrebat:
— Ce faci la patru?
— De ce?
— Sunt liberă.
A urmat o tăcere.
— Cine ești și ce-ai făcut cu Emma?
La patru fără zece, Corina era la noi.
Îi pregătisem deja laptele lui Matei și eram pe punctul să-i explic rutina de seară când m-a oprit.
— Pleacă.
— Dar Matei…
— Am crescut doi copii.
— Lui îi place…
— Emma.
Arătă spre ușă.
— Pleacă.
Am plecat.
Ioana mă aștepta în mașină.
Nu mi-a spus unde mergem.
M-a dus la un atelier de ceramică.
Prima bucată de lut pe care am pus mâna s-a prăbușit în mai puțin de un minut.
A doua arăta ca o scrumieră făcută de cineva care nu văzuse niciodată o scrumieră.
Ioana râdea atât de tare încât instructorul se uita la noi.
Și eu râdeam.
La un moment dat m-am oprit.
Nu pentru că eram tristă.
Ci pentru că mi-am dat seama cât timp trecuse de când făcusem ceva complet inutil.
Ceva care nu trebuia spălat, împachetat, programat, cumpărat pentru școală sau servit cuiva.
La șase și jumătate, Adrian ajunse acasă.
Corina mi-a povestit ulterior începutul.
— Unde e Emma?
— A ieșit.
— Unde?
— Nu știu.
— Și copiii?
Corina i l-a pus pe Matei în brațe.
— Sunt aici.
Adrian s-a uitat la ea.
— Credeam că stai cu ei.
— Am stat până ai venit.
— Mamă, eu abia am ajuns.
— Și?
— Sunt obosit.
Corina își luă geanta.
— Și Emma?
— Ce legătură are?
— Exact asta încerc să aflu și eu.
— Mamă, nu începe.
— N-am de gând.
Se îndreptă spre ușă.
— Cina lui Matei este în frigider.
— Care recipient?
Corina deschise ușa.
— Ești tatăl lui. Află.
Adrian mă sună de trei ori.
Nu răspunsei.
La al patrulea apel îi trimisei un mesaj:
„Sunt bine. Vin acasă la opt.”
Răspunsul veni imediat.
„Foarte frumos. Măcar puteai să-mi spui că mă lași singur cu toți.”
M-am uitat la mesaj.
Apoi am pus telefonul cu ecranul în jos.
Când am ajuns acasă, țineam sub braț bucata mea strâmbă de ceramică.
Adrian era în bucătărie.
Părul îi era ciufulit.
Avea o pată albă pe tricou.
Pe masă erau două farfurii, un caiet de matematică, un prosop ud și o cutie de lapte rămasă deschisă.
— Te-ai distrat? întrebă el.
— Da.
— Mă bucur.
Tonul lui spunea exact contrariul.
Mi-am lăsat geanta jos.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Doar că ar fi fost frumos să știu că urma să dispari patru ore.
— Ai fost acasă două dintre ele.
— Nu despre asta vorbesc.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că ai făcut asta intenționat.
— Ce anume?
— M-ai lăsat cu șase copii ca să-mi demonstrezi ceva.
Am rămas nemișcată.
Acolo era.
Nu înțelesese.
Nu încă.
— Adrian, eu rămân cu șase copii aproape în fiecare zi.
— Nu e același lucru.
— De ce?
— Pentru că tu ai rutina lor. Tu știi unde sunt lucrurile. Tu…
Se opri.
— Eu ce?
— Știi ce le trebuie.
— Sunt și copiii tăi.
— Știu asta.
— Atunci de ce faptul că ai stat două ore singur cu ei ți se pare o demonstrație?
Fața i se încordă.
— Pentru că ai făcut-o ca să mă pedepsești pentru ce am spus dimineață.
— Nu.
— Serios?
— Am făcut-o pentru că mi-ai spus că nu mai sunt distractivă.
Am ridicat obiectul strâmb din mâna mea.
— Se pare că încă sunt.
Nu râse.
— Emma, eu muncesc toată săptămâna.
— Și eu.
— Nu am spus că nu faci nimic.
— Nici nu trebuie. Este suficient că timpul tău liber este considerat normal, iar al meu trebuie negociat.
Tăcu.
Apoi arătă spre bucătărie.
— Bine. Am înțeles. E greu.
— Nu, Adrian. Ai înțeles că două ore sunt grele.
— Și ce vrei să fac?
— Nu vreau să „mă ajuți mai mult”.
— Atunci ce vrei?
— Să fii tată fără să fiu eu șeful tău.
Se uită la mine.
— Nu înțeleg.
— Dacă trebuie să-ți spun ce copil are nevoie de ce, să-ți pregătesc hainele, să-ți las mâncarea porționată și să-ți scriu programul, tot eu administrez familia. Doar că tu execuți niște instrucțiuni.
— Și cum vrei să știu toate lucrurile astea?
— Cum le-am aflat eu?
N-a răspuns.
Am continuat:
— De sâmbăta viitoare, dimineața este a ta.
— Toată dimineața?
— Da.
— Cu toți șase?
— Sunt copiii tăi.
A expirat puternic.
— Bine.
— Și marțea și joia faci tu rutina de seară.
— Emma…
— Nu am terminat. Tu preiei programările lui Matei și activitățile celor doi mai mari. De la început până la sfârșit. Nu mă întrebi în dimineața respectivă unde trebuie să ajungă.
— Și dacă am serviciu?
— Și eu am serviciu.
— Nu putem împărți totul matematic.
— N-am cerut jumătate din fiecare lucru. Am cerut responsabilități care să fie ale tale fără să rămân eu responsabilă de ele în capul meu.
Adrian se așeză.
Pentru prima dată în seara aceea, nu mai părea furios.
Părea că începea să înțeleagă cât de mult presupunea ceea ce îi ceream.
— Și ieșirile?
— Fiecare avem timp personal în weekend. Un interval pentru tine, unul pentru mine. Restul îl stabilim împreună.
— Deci trebuie să cer voie să ies?
— Nu. Trebuie să verifici dacă celălalt părinte este disponibil înainte să presupui că este.
Asta îl făcu să tacă.
Nu s-a schimbat într-o seară.
Sâmbăta următoare, la opt și jumătate, Adrian intră în dormitor.
— Unde sunt șervețelele umede?
M-am uitat la el.
Și el s-a uitat la mine.
Apoi își aminti.
— Bine. Mă descurc.
Închise ușa.
Două săptămâni mai târziu uită că unul dintre băieți trebuia dus la un coleg pentru un proiect.
Nu am reparat eu situația.
Adrian a sunat părinții, și-a cerut scuze și l-a dus personal.
În altă seară, Matei rămase fără scutece.
Adrian observă înaintea mea și cumpără.
Lucruri mici.
Dar tocmai lucrurile mici îmi ocupaseră mintea ani întregi.
După aproape o lună, Ioana îmi trimise o fotografie cu două căni de ceramică.
„Mai vii sau ai abandonat arta?”
Era sâmbătă.
Adrian pregătea micul dejun.
— Plec la atelier la zece, i-am spus.
— Bine.
Atât.
N-a întrebat ce mănâncă Matei.
N-a întrebat unde erau hainele.
N-a întrebat ce trebuia să facă cu ceilalți.
Când m-am întors, primul meu bol ars mă aștepta pe blatul din bucătărie.
Îl mutasem acolo după atelier și nimeni nu-l folosise pentru chei, monede sau fructe.
Fiica mea îl ridică.
— Tot strâmb e.
— Știu.
— Mai faci unul?
Mi-am lăsat geanta jos.
— Da.
Adrian întorcea clătite la aragaz.
Fără să se întoarcă, întrebă:
— Săptămâna viitoare?
— Da.
— Distracție plăcută.
De data aceea, știa exact ce însemna.