Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica se așeză.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, părea că nu găsește cuvintele.
Andrei rămase în picioare.
— Ce adevăr?
— Nu aici, spuse ea.
— Tu ai pus 51 pe tort aici.
Rodica ridică privirea.
— N-am putut să pun 50.
— De ce?
— Pentru că nu sunt 50.
Andrei trase un scaun și se așeză în fața ei.
— Atunci explică-mi.
Rodica se uită la mine, apoi la Mircea.
— Cristina, poate ar trebui…
— Cristina rămâne, spuse Andrei.
Mama lui închise ochii.
— Te-ai născut cu un an mai devreme decât ți-am spus noi.
Andrei nu reacționă imediat.
— Cum adică “noi”?
Mircea răspunse:
— Eu am aflat mai târziu.
— Mai târziu decât ce?
Rodica își strânse mâinile.
— Decât momentul în care ai venit la mine.
Andrei o privi fix.
— Am venit de unde?
Rodica își umezi buzele.
— De la sora mea.
— Care soră?
Știam că Rodica avusese o soră pe nume Ileana.
Știam și că nu vorbea aproape niciodată despre ea.
Andrei se ridică încet.
— Ileana?
Rodica dădu din cap.
— Ce legătură are mătușa Ileana cu anul în care m-am născut?
Rodica începu să plângă.
— Eu nu te-am născut, Andrei.
El rămase complet nemișcat.
Am simțit că îmi îngheață mâinile.
— Ce ai spus?
— Ileana este mama ta biologică.
Andrei se uită spre tatăl lui.
Mircea nu negă.
Apoi iar spre Rodica.
— Tu ești mătușa mea?
— Sunt mama ta.
— Te-am întrebat dacă biologic ești mătușa mea.
Rodica dădu din cap.
— Da.
Andrei se așeză din nou.
Nimeni nu se apropie de tort.
Cele două lumânări aurii rămăseseră în mijlocul lui.
— De ce?
Rodica își șterse obrazul.
— Ileana a trecut printr-o perioadă foarte grea după ce te-a născut. Era singură și s-a îmbolnăvit. A avut nevoie de ajutor.
— Și m-a dat ție?
— M-a rugat să te țin o vreme.
Andrei ridică imediat capul.
— O vreme?
Rodica tăcu.
— Cât înseamnă “o vreme”?
— Câteva săptămâni la început.
— Și după aceea?
— Ai rămas cu mine.
— Asta văd. Întreb de ce.
Rodica se uită spre Mircea.
— Noi tocmai pierduserăm un copil.
Andrei încremeni.
Nu știam nici eu asta.
Rodica continuă:
— Cu câteva luni înainte. Camera era încă pregătită. Pătuțul era acolo. Eu abia mă ridicam din pat dimineața. Apoi Ileana a ajuns la spital și m-a rugat să te iau.
Vocea îi tremura.
— În prima noapte ai dormit în pătuțul acela.
Andrei nu spunea nimic.
— După câteva săptămâni ai început să întinzi mâinile spre mine când intram în cameră. Mai târziu mi-ai spus “mama”.
— Aveam un an.
— Știu.
— Nu știam cine ești.
Rodica începu să plângă mai tare.
— Eu știam cine ești pentru mine.
Andrei o privi lung.
— Ileana s-a întors?
Rodica tăcu.
Am văzut momentul exact în care Andrei înțelese că întrebarea aceea era mai importantă decât tot ce aflase până atunci.
— S-a întors după mine?
— Andrei…
— Da sau nu?
— Da.
Rodica aproape șopti cuvântul.
Andrei își lăsă capul în jos.
— Și?
— Era mai bine.
— Și?
— Voia să te ia acasă.
— Și?
Rodica nu răspunse.
Andrei ridică privirea.
— Nu m-ai dat înapoi.
— Nu puteam.
— Puteai. Nu ai vrut.
— Nu înțelegi cum eram atunci.
— Probabil că nu.
Rodica se ridică.
— Te iubeam deja.
— Și ea?
Întrebarea o opri.
— Ileana mă iubea?
— Da.
— Atunci ce i-ai spus?
Rodica se uită în altă parte.
Mircea interveni:
— Spune-i și restul.
Rodica se întoarse furioasă.
— Tu n-ai dreptul să-mi spui ce să fac.
— Am tăcut destul.
Andrei se uită la tatăl său.
— Tu când ai aflat?
— Când aveai aproape zece ani.
— Și n-ai spus nimic timp de peste 40?
Mircea își coborî privirea.
— Am crezut că adevărul ar distruge familia.
— A cui familie?
Mircea nu răspunse.
Andrei se întoarse spre Rodica.
— Ce s-a întâmplat cu Ileana?
— A plecat din București.
— De ce?
— Pentru că nu mai putea schimba nimic.
— Cine a decis asta?
Rodica nu răspunse.
— Unde este acum?
— Nu știu.
Andrei o privi câteva secunde.
— Nu te cred.
Rodica tresări.
— Nu știu unde locuiește acum.
— Asta nu te-am întrebat.
Tăcere.
— A încercat să mă contacteze?
Rodica își strânse mâinile.
— Uneori.
Andrei se ridică atât de repede încât scaunul se deplasă în spate.
— Uneori?
— La început mai des.
— Cum?
— Scrisori.
— Unde sunt?
Rodica nu răspunse.
— Unde sunt scrisorile?
— Andrei, unele lucruri nu trebuie citite după 50 de ani.
— 51.
Rodica îl privi.
— Tu ai insistat asupra numărului. Am 51.
N-a mai putut răspunde.
Mircea spuse:
— Sunt acasă.
Rodica se întoarse spre el.
— Mircea!
— În dulapul din dormitor. Cutia de lemn.
Andrei se uită la mama lui.
— Le-ai păstrat?
— N-am putut să le arunc.
— Dar nici să mi le dai.
Nu și-a mai sărbătorit ziua în seara aceea.
Am plecat înainte să fie tăiat tortul.
Rodica ne-a urmat până la ieșire.
— Andrei, te rog. Nu judeca 50 de ani după cea mai rea decizie pe care am luat-o.
El se opri.
— Nu este o decizie.
Se întoarse spre ea.
— Dacă Ileana a scris ani întregi și tu mi-ai ascuns scrisorile, ai luat aceeași decizie de fiecare dată când a venit un plic.
Rodica nu mai spuse nimic.
Am mers cu Andrei la casa părinților lui.
Mircea a venit separat.
Rodica nu voia să ne dea cutia.
— Nu poți să intri aici și să iei lucruri din casa mea.
Andrei stătea în hol.
— Sunt scrisorile mele.
— Sunt scrisori trimise mie.
— Despre mine.
— Nu știi ce este în ele.
— Exact.
Rodica își încrucișă brațele.
— Și dacă după ce le citești nu mai poți privi copilăria ta la fel?
— Asta era decizia mea.
— Am vrut să te protejez.
— Nu. Ai vrut să protejezi faptul că te numeam mamă.
Rodica păli.
Pentru prima dată, nu mai avu un răspuns.
Mircea intră în dormitor.
Câteva minute mai târziu se întoarse cu o cutie veche de lemn.
O puse pe masă.
Era plină.
Nu cu trei sau patru scrisori.
Cu zeci.
Plicuri îngălbenite.
Felicitări.
Fotografii.
Andrei luă primul plic.
Era trimis cu aproape jumătate de secol în urmă.
Îl deschise.
Citi în tăcere.
Fața i se schimbă.
— Ce scrie? am întrebat.
Nu răspunse.
Îmi întinse foaia.
Ileana îi scrisese surorii ei la puțin timp după externare.
Nu era o femeie care își abandonase copilul.
Îl cerea înapoi.
Spunea că medicul îi permisese să se întoarcă acasă.
Îi mulțumea Rodicăi pentru ajutor.
Și o ruga să-i aducă băiatul.
Andrei deschise următoarea scrisoare.
Apoi încă una.
În fiecare, Ileana cerea să-l vadă.
Mai târziu, scrisorile se schimbau.
Nu mai cerea doar să-l primească înapoi.
Întreba dacă este sănătos.
Dacă merge la școală.
Dacă îi plac cărțile.
Dacă își amintește de ea.
Într-un plic era o felicitare pentru aniversarea lui.
În altul, o fotografie cu Ileana.
Andrei o privi mult timp.
Avea ochii lui.
Rodica stătea în capătul mesei și plângea în tăcere.
— De ce nu mi le-ai dat? întrebă el.
— Pentru că mi-era frică.
— De ce?
— Că o să vrei să pleci la ea.
— Eram copil.
— Tocmai.
— Și când aveam 18 ani?
Rodica nu răspunse.
— La 25?
Tăcere.
— La 30?
Rodica își acoperi gura.
— La 40?
— Nu mai știam cum să-ți spun.
— Dar ea continua să scrie?
Rodica dădu încet din cap.
Andrei căută printre plicuri.
Cele mai noi erau mult mai recente decât mă așteptam.
Unul venise cu numai patru ani înainte.
Andrei îl deschise.
După câteva rânduri se opri.
— Ce este? întrebă Mircea.
Andrei ridică ochii spre Rodica.
— I-ai spus că eu știu?
Rodica începu să tremure.
— Ce?
— I-ai spus că mi-ai povestit despre ea și că eu nu vreau s-o cunosc?
Mircea se întoarse spre soția lui.
— Rodica…
— Am crezut că era mai bine.
Andrei izbucni:
— Pentru cine?
— Pentru toți!
— Nu pentru mine.
— Aveai familie. Aveai copii. Aveai o viață. Ce voiai să fac? Să apară după zeci de ani și să-ți spună că eu sunt mincinoasa?
Andrei rămase nemișcat.
Acolo era adevărul.
Nu protejase doar un copil.
Își protejase locul în viața adultului care devenise.
— Deci despre asta era vorba.
— Nu.
— Ba da.
Rodica veni spre el.
— Eu am fost lângă tine când ai avut febră. Eu te-am dus în prima zi la școală. Eu am stat în primul rând la absolvire. Eu te-am ajutat când ți-ai cumpărat prima casă. Eu am dansat cu tine la nunta ta.
— Știu.
— Atunci nu spune că nu sunt mama ta.
Andrei o privi.
— N-am spus asta.
Rodica se opri.
— Ai fost mama mea.
Ochii ei se umplură din nou de lacrimi.
— Sunt.
— Tocmai de aceea este atât de grav.
Rodica nu înțelese.
Andrei ridică scrisoarea.
— Dacă ai fi fost o străină care mi-a mințit mama biologică, ar fi fost îngrozitor. Dar tu erai persoana în care aveam cea mai mare încredere.
Se uită la cutie.
— Și știai exact ce înseamnă să-i iei unei mame posibilitatea de a fi cunoscută de copilul ei.
Rodica se așeză.
Andrei nu i-a spus că o iartă.
Nici că nu o va ierta vreodată.
Nu era o decizie care trebuia luată în seara aceea.
A luat cutia.
Înainte să plecăm, Rodica îl strigă.
— De ce crezi că am pus 51?
Andrei se întoarse.
— Spune-mi tu.
— Pentru că de luni întregi tot spuneai că eu te-am ținut în viață 50 de ani.
Vocea îi tremura.
— Și nu era adevărat.
Andrei nu spuse nimic.
— Ileana te-a avut în primul an. Orice altceva am făcut… anul acela era al ei. N-am mai putut să-l șterg și de pe tort.
Andrei privi cutia de sub braț.
— Dar din viața mea ai putut.
Și a plecat.
În următoarele săptămâni, nu a căutat-o imediat pe Ileana.
Mai întâi a citit fiecare scrisoare.
În ordine.
A vrut să afle ce îi fusese spus și ce îi fusese ascuns înainte să decidă ce urma să facă.
Într-o duminică dimineața m-a chemat la masă.
În fața lui era ultima scrisoare.
— Am găsit-o.
— Pe Ileana?
Dădu din cap.
— Trăiește.
Nu l-am întrebat dacă avea de gând s-o sune.
Decizia era a lui.
A luat telefonul și a rămas mult timp cu el în mână.
Apoi s-a uitat la fotografia din cutie.
— Toată viața am crezut că mama mea începe cu fotografia de la aniversarea aia.
— Știu.
— Se pare că povestea mea începuse cu un an înainte.
A format numărul.
Eu m-am ridicat și am ieșit din cameră.
Pentru prima dată după 51 de ani, nimeni din familia lui nu mai avea să decidă în locul lui ce adevăr avea voie să afle.