Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva secunde uitându-mă la mama.
— Ochii tăi nu sunt un diagnostic.
— N-am nevoie de diplomă ca să văd ce se întâmplă.
— Atunci ascultă-mă foarte atent. Nu îi mai controlezi mâncarea și nu mai faci niciun comentariu despre corpul ei.
Mama râse.
— Tu ai fost întotdeauna prea sensibilă la subiectul ăsta.
— Oare de ce?
A înțeles imediat.
— Nu începe cu povești de acum 25 de ani.
— Nu eu le-am adus aici. Tu ai făcut-o când ai început cu Mara.
— Pe tine am încercat să te ajut.
— Știu.
Asta o surprinse.
— Și acum încerci s-o ajuți pe ea.
— Exact.
— Tocmai asta este problema.
Mama își încrucișă brațele.
— Este casa mea, Ioana.
— Da.
— Și cât timp stă aici, există niște reguli.
— Perfect.
M-am întors spre ușă.
— Atunci noi nu mai stăm aici.
— Ce?
Am urcat.
Mara era pe pat cu o carte deschisă în poală.
— Strânge-ți lucrurile.
A ridicat capul.
— Plecăm?
— Da.
— Acum?
— Acum.
Pentru prima dată în ziua aceea, i-am văzut umerii relaxându-se.
N-a întrebat de ce.
A început să împacheteze.
Mama apăru în ușă după câteva minute.
— Chiar faci asta?
— Da.
— Ai condus aproape trei ore până aici.
— Și pot conduce trei ore înapoi.
— Pentru că am spus că fata trebuie să mănânce mai atent?
Mara se opri cu un tricou în mâini.
M-am întors spre mama.
— Nu mai discutăm despre asta în fața ei.
— Vezi? Nici măcar nu suporți să auzi adevărul.
Am mers spre ușă și am tras-o după mine pe hol.
— Dacă ai o îngrijorare reală legată de sănătatea ei, vorbești cu mine. Eu discut cu medicul ei. Nu o poreclești, nu-i pui altă mâncare în farfurie și nu o faci să se întrebe dacă are voie să-i fie foame.
— N-am făcut-o să se întrebe nimic.
— Mi-a cerut deja să plecăm.
Mama tăcu.
— De ce?
— Pentru că nu vrea să te uiți la ea când mănâncă.
Pentru o secundă, am văzut ceva schimbându-se în expresia ei.
Apoi dispăru.
— Copiii dramatizează.
Asta a fost suficient.
— Mara, plecăm.
Mama nu ne-a ajutat cu bagajele.
A stat în prag cu brațele încrucișate.
Când am pus ultima geantă în portbagaj, a spus:
— O să regreți că o înveți că orice observație este un atac.
— Iar tu o să regreți că ai confundat accesul la nepoata ta cu dreptul de a o umili.
— Mă ameninți?
— Nu. Îți explic ce trebuie să se schimbe înainte să mai stea aici.
Am plecat.
În mașină, Mara a fost tăcută aproape o jumătate de oră.
Apoi întrebă:
— Nu mai mergem niciodată la bunica?
— Nu am spus asta.
— Atunci când mergem?
— Când bunica poate respecta o regulă.
— Care?
— Nu discută despre corpul tău și nu decide singură ce ai voie să mănânci.
Mara privi pe geam.
— Și dacă nu poate?
— Atunci nu mai stăm acolo.
Nu i-am promis că bunica se va schimba.
Nu știam dacă o va face.
În următoarele zile, mama nu m-a sunat.
În schimb, a sunat-o pe sora mea, Alina.
Apoi pe mătușa mea.
Apoi pe fiul meu cel mare.
Până la sfârșitul săptămânii, versiunea ei circula deja prin familie.
Ioana își luase copilul și plecase în mijlocul vacanței pentru că bunica făcuse “o glumă”.
Eu eram prea sensibilă.
Mara era crescută “într-un glob de sticlă”.
Iar mama nu mai avea voie să spună nimic în propria casă.
Alina m-a sunat prima.
— Mama spune că ai plecat pentru că i-a zis Marei purcelușă.
— Nu.
— Atunci?
— Am plecat pentru că după ce i-am spus să se oprească, i-a dat copilului salată în timp ce noi mâncam sandvișuri și a stabilit reguli despre cât și când are voie să mănânce.
Tăcere.
— A făcut asta?
— Da.
Alina oftă.
— Dumnezeule.
— Ce?
— Nimic.
— Alina?
A tăcut câteva secunde.
— Îți amintești rochia mea de la cununia civilă?
— Da.
— Mama mi-a spus înainte să plecăm că era păcat că n-am slăbit cinci kilograme pentru fotografii.
Nu știam.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că era mama. Ce voiai să fac?
Exact.
Aceeași propoziție pe care ne-o spuseserăm toată viața.
“Era mama.”
Ca și cum asta transforma cuvintele în altceva.
Mama m-a sunat abia după opt zile.
— Ești mulțumită?
— Cu ce?
— Acum Alina îmi scoate ochii cu lucruri de acum 20 de ani.
— Nu eu i-am spus ce să-ți spună.
— Toată lumea mă tratează de parcă aș fi un monstru.
— Eu nu te-am numit monstru.
— Dar asta crezi.
— Cred că ai făcut ceva rău și încă încerci să demonstrezi că ai avut dreptate.
— Pentru că am avut.
Acolo era.
După opt zile, după plecarea noastră, după ce aflase de ce Mara nu mai voia să stea în casa ei, mama încă era convinsă că problema era copilul.
— Atunci nu avem nimic de discutat.
— Ioana, nu închide.
— Ce vrei?
— Vreau s-o văd pe Mara.
— Poți vorbi cu ea la telefon dacă vrea și ea.
— Vreau să vină aici.
— Nu.
— Sunt bunica ei.
— Știu.
— Nu poți să-mi iei nepoata pentru că nu-ți place părerea mea.
— Nu-ți ia nimeni nepoata. Dar nu o mai las singură într-un loc în care adultul responsabil consideră că are dreptul să-i controleze mâncarea după cum arată.
— O să-i bagi în cap că are o problemă.
— Nu. Tocmai încerc să nu-i bagi tu asta în cap.
Mama închise.
Au trecut trei săptămâni.
Mara nu mai întreba despre clătitele bunicii.
Asta mă durea mai mult decât certurile cu mama.
Într-o seară, mama m-a sunat din nou.
Vocea îi era diferită.
— Pot să te întreb ceva?
— Da.
— Mara chiar a spus că nu voia să mă uit la ea când mănâncă?
— Da.
Tăcere.
— Exact așa?
— Exact.
Mama respiră greu.
— Bunica ta mă cântărea.
Nu înțelegeam.
— Ce?
— Mama mea. În fiecare luni dimineața. Înainte să mănânc.
Am rămas tăcută.
— Aveam nouă ani când a început. Dacă mă îngrășam, îmi schimba mâncarea în săptămâna aceea.
— Și tu ai crezut că asta trebuie făcut și cu noi?
— Nu.
Răspunsul veni prea repede.
Apoi îl corectă.
— Sau poate că da. Nu știu.
— Mamă, tu mi-ai făcut mie același lucru în alte forme.
— Nu te-am cântărit niciodată.
— Nu. Doar îmi spuneai dacă mai am nevoie de cozonac, dacă rochia mă îngrașă și cum să stau în fotografii.
N-a răspuns.
— Credeam că te ajut.
— Știu.
— Mama mea spunea același lucru.
— Știu și asta acum.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi mama spuse:
— Vreau s-o văd.
— Nu înainte să înțelegem ceva.
— Ce?
— Nu trebuie să fii de acord cu mine despre alimentație. Nu trebuie nici măcar să-ți schimbi toate părerile. Dar dacă vrei ca Mara să stea cu tine, nu există comentarii despre corpul ei. Nu există porții speciale stabilite de tine. Nu există glume despre greutate.
— Și dacă eu cred că face ceva nesănătos?
— Îmi spui mie. Nu ei.
— Iar dacă tu nu faci nimic?
— Atunci tot nu devine decizia ta.
Mama nu răspunse.
Nu am negociat mai departe.
În următoarele două luni s-au văzut de câteva ori, dar numai când eram și eu acolo.
Mama s-a controlat.
Nu perfect.
O dată, când Mara a cerut încă o felie de cozonac, am văzut-o pe mama cum deschide gura.
S-a oprit singură.
Mara observase și ea.
Dar nu spusese nimic.
Vara următoare, mama a întrebat dacă Mara putea veni din nou câteva zile la ea.
Nu i-am răspuns imediat.
Am întrebat-o pe Mara.
— Tu vrei?
S-a gândit.
— Bunica mai are regula aia?
— Nu.
— Și dacă mănânc două clătite?
— Nu are voie să comenteze.
— Trei?
Am zâmbit.
— Nici atunci.
Mara a tăcut câteva secunde.
— Atunci vreau să merg.
Am sunat-o pe mama.
— Mara vrea să vină trei zile.
Mama nu spuse nimic pentru o clipă.
— Numai trei?
— Pentru început.
— Bine.
— Știi condiția.
De data aceasta nu mi-a spus că era casa ei.
Nu mi-a spus că sunt prea sensibilă.
Nu mi-a spus că într-o zi Mara îi va mulțumi.
A răspuns doar:
— Știu.
Am dus-o pe Mara într-o vineri.
Mama ne aștepta în curte.
Când Mara coborî din mașină, am urmărit privirea mamei.
De data aceasta nu coborî spre talia ei.
Rămase pe fața nepoatei.
— Bunico!
Mama deschise brațele.
— Ce dor mi-a fost de tine.
Mara o îmbrățișă.
Apoi se desprinse și întrebă:
— Mai faci clătite?
Mama se uită o secundă spre mine.
Apoi înapoi la Mara.
— Da. Cu ce vrei?
— Afine și cremă de ciocolată.
Mama zâmbi.
— Atunci cu afine și cremă de ciocolată.