Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În dimineața următoare am eliberat camera.
Exact cum îmi ceruse.
Am început cu mașina de cusut.
Apoi cărțile.
Fotografiile.
Hainele pe care le țineam în dulapul mic.
Robert a trecut de două ori prin dreptul ușii.
A doua oară a zâmbit.
— Vezi? Știam că o să înțelegi.
Nu i-am răspuns.
El credea că mut lucrurile prin casă.
Eu le puneam în cutii.
În pauza de prânz am sunat pentru un apartament mic pe care îl văzusem cu câteva săptămâni înainte într-un anunț din apropierea serviciului.
Nu era frumos.
Avea două camere mici, mobilă veche și o bucătărie în care abia încăpeau două persoane.
Dar era liber.
Și mi-l permiteam.
În aceeași după-amiază am mers să-l văd.
Două zile mai târziu am semnat contractul.
Robert nu știa.
Nu pentru că voiam să-i dau o lecție spectaculoasă.
Pur și simplu nu mai aveam chef să negociez dacă aveam sau nu dreptul să spun nu.
În timp ce îmi organizam plecarea, am verificat cheltuielile lunare ca să știu exact ce îmi puteam permite singură.
Atunci am văzut primul transfer către Elvira.
12.500 de lei.
Am crezut că era o cheltuială medicală despre care uitasem.
Am mers înapoi.
9.000 de lei cu câteva luni înainte.
8.000.
4.500.
Apoi alte sume.
Robert se ocupa de majoritatea plăților recurente ale gospodăriei, iar contul respectiv era alimentat lunar de amândoi. Eu verificasem ani întregi soldul și cheltuielile mari, nu fiecare transfer.
Avusesem încredere în soțul meu.
Acum am adunat sumele.
Aproape 86.000 de lei în mai puțin de doi ani.
Am stat mult timp privind totalul.
În aceeași perioadă Robert îmi spusese că trebuie să reducem cheltuielile.
Renunțasem la o excursie cu sora mea.
Amânasem schimbarea mașinii de spălat.
Îmi cumpărasem o pereche mai ieftină de ochelari.
Nu pentru că eram săraci.
Pentru că, după spusele lui, trebuia “să fim responsabili”.
Iar el trimitea bani mamei lui fără să-mi spună.
N-am făcut nimic cu contul.
N-am mutat bani.
N-am anulat transferuri.
Am salvat extrasele și am continuat să-mi mut lucrurile.
Cu două zile înainte de externare am mers împreună cu Robert la spital.
O asistentă ne-a explicat de ce avea nevoie Elvira în primele săptămâni.
Ajutor la deplasare.
Transport la recuperare.
Mâncare.
Medicamente.
Supraveghere la baie până când devenea mai sigură pe picioare.
Robert dădea din cap.
— Soția mea se ocupă.
Asistenta s-a uitat spre mine.
— Doamnă Claudia, dumneavoastră puteți prelua toate acestea?
Robert răspunse înaintea mea.
— Da.
— Pe doamna Claudia am întrebat-o.
M-am uitat la el.
— Nu.
Robert întoarse capul atât de repede încât aproape mi-a venit să râd.
— Cum adică nu?
— Nu pot prelua îngrijirea mamei tale.
Elvira mă privi uluită.
— Dar camera?
— Este liberă.
Robert expiră.
— Atunci care este problema?
— Eu nu voi mai locui acolo.
Pentru prima dată, expresia lui se schimbă cu adevărat.
— Ce?
— Mi-am închiriat un apartament.
— Claudia, termină.
— Am semnat deja.
— Pleci de acasă?
— Da.
Elvira se ridică puțin în pat.
— Din cauza mea?
— Nu. Din cauza faptului că fiul dumneavoastră a hotărât că eu vă voi îngriji înainte să mă întrebe dacă pot sau dacă vreau.
Robert se uită spre asistentă.
Îl deranja că altcineva auzea.
— Vorbim acasă.
— Putem vorbi. Dar eu nu mai locuiesc acolo.
În ziua externării, Robert și-a adus mama acasă.
Camera era goală.
Nu exista mașina mea de cusut.
Nu existau cărțile.
În dormitor îmi luasem hainele.
Din baie dispăruseră lucrurile mele.
Iar în dulapul de la intrare nu mai rămăsese nicio pereche de pantofi de-ai mei.
M-a sunat de unsprezece ori.
La al doisprezecelea apel am răspuns.
— Unde ești?
— În apartamentul meu.
— Mama nu are nici măcar patul pregătit!
— Mi-ai spus să eliberez camera. Am eliberat-o.
— Nu te juca cu cuvintele.
— Nu mă joc.
— Cum crezi că mă descurc eu acum?
— Nu știu.
— Trebuie să merg la serviciu.
Am tăcut.
— Claudia?
— Și eu.
A închis.
În prima zi și-a luat liber.
În a doua a lucrat de acasă.
În a treia a început să mă sune din nou.
— Recuperarea este la zece dimineața. Eu am o ședință.
— Atunci trebuie să găsești o soluție.
— Nu poți s-o duci tu? Este în drumul tău.
— Nu.
— Claudia, este mama mea.
— Exact.
În a patra zi a sunat fiica noastră.
— Tata spune că l-ai lăsat singur exact când bunica avea nevoie de voi.
Am închis ochii.
— Tata ți-a spus că eu am fost întrebată dacă pot s-o îngrijesc?
Tăcere.
— Nu.
— Atunci vorbește cu el.
Nu mi-am pus copiii să aleagă între noi.
Dar nici n-am acceptat să port vina pe care Robert încerca s-o mute asupra mea.
La sfârșitul primei săptămâni angajase o femeie care venea câteva ore pe zi și își reorganizase programul pentru restul.
Apoi a început problema banilor.
— Știi cât costă? m-a întrebat la telefon.
— Nu.
— Aproape cât o rată.
— Este muncă.
— Două-trei ore pe zi.
— Atunci fă-o tu.
— Nu pot.
— Nici eu nu puteam. Diferența este că pe mine nu m-ai întrebat.
N-a răspuns.
Dar nici nu și-a cerut scuze.
În schimb, Elvira a început să mă sune.
— Robert este epuizat.
— Îmi pare rău.
— Nu pare.
— Ce vreți să fac?
— Să vii acasă.
— Nu.
— După 34 de ani îți abandonezi soțul pentru că mama lui are nevoie de puțin ajutor?
— Nu v-am abandonat pe dumneavoastră. Am refuzat o muncă pe care ați decis amândoi că o voi face fără să mă întrebați.
— Într-o familie nu se contabilizează fiecare lucru.
Atunci m-am gândit la extrase.
— Aveți dreptate. Ar trebui să vorbim și despre bani.
Tăcere.
— Ce bani?
Am înțeles imediat după vocea ei că știa.
— Cei aproape 86.000 de lei.
A închis.
Robert a apărut la apartamentul meu în aceeași seară.
Nu l-am lăsat să intre.
Am coborât și am vorbit în fața blocului.
— Ai sunat-o pe mama despre bani?
— Am întrebat-o.
— Sunt banii mei.
— Nu toți.
— Eu câștig mai mult decât tine.
— Și asta îți dă dreptul să iei bani din fondul nostru comun fără să-mi spui?
— Mama avea datorii.
— Atunci trebuia să discutăm.
— Știam ce o să spui.
— Ce?
— Că trebuie să existe o limită.
— Și de aceea ai ascuns transferurile?
— Nu le-am ascuns.
— Nu mi-ai spus despre ele.
— Aveai acces la cont.
— Robert, faptul că puteam descoperi o minciună nu înseamnă că nu era o minciună.
S-a înfuriat.
— Deci asta este? După 34 de ani stai într-o chirie și îmi faci contabilitate?
— După 34 de ani încerc să aflu câte lucruri ai hotărât în numele amândurora fără să mă întrebi.
— Este mama mea!
— Știu.
— Tata a murit și a rămas cu datorii. Fratele meu i-a cerut bani. Casa ei a avut nevoie de reparații. Ce trebuia să fac? S-o las?
— Nu.
Am scos copiile extraselor din geantă.
— Trebuia să vii acasă și să spui: “Claudia, mama are o problemă. Putem s-o ajutăm?”
— Și dacă spuneai nu?
— Atunci decideai ce faci din banii tăi.
S-a uitat la mine.
— Asta este căsnicia pentru tine? Banii mei și banii tăi?
— Nu. Căsnicia era tocmai motivul pentru care credeam că banii noștri se hotărăsc împreună.
Robert a plecat furios.
A doua zi a mutat salariul într-un cont personal.
Cred că voia să mă sperie.
În schimb, mi-a simplificat decizia.
Am făcut același lucru.
Am păstrat în contul comun numai contribuțiile necesare pentru obligațiile gospodăriei, până când situația noastră financiară putea fi clarificată corect.
Atunci Robert a descoperit problema pe care nu o anticipase.
Ajutorul pentru Elvira trebuia acum plătit din banii lui.
La fel și sumele pe care continua să i le promită.
Elvira nu acceptă schimbarea.
— Claudia îl controlează, le spunea copiilor noștri și rudelor. Îl obligă să aleagă între nevastă și mamă.
Dar eu nici măcar nu mai eram în casă.
Nu aveam ce să-i interzic.
Robert putea să-i dea orice sumă voia din banii lui, după ce își achita obligațiile.
Și, pentru prima dată, a început să-i spună nu.
Nu pentru că devenise brusc alt om.
Pentru că acum fiecare “da” îl costa direct.
Elvira avea nevoie de bani pentru ajutorul de acasă.
Apoi pentru o reparație la instalația apartamentului ei.
Apoi voia să acopere o datorie a fratelui lui Robert.
— Nu pot pe toate, i-a spus într-o seară.
Știu pentru că Elvira m-a sunat imediat după.
— Ești mulțumită?
— De ce?
— Fiul meu mi-a spus că nu-mi mai poate da bani.
— Eu nu-i controlez contul.
— Înainte putea.
— Înainte lua și din banii noștri.
— Tot familie erau.
— Atunci de ce nu știa și soția lui?
A închis.
Robert a continuat să insiste să mă întorc.
La început pentru că “situația cu mama se va termina”.
Apoi pentru că “nu putem arunca 34 de ani”.
Apoi pentru că apartamentul meu era “o cheltuială inutilă”.
Dar nu răspundea niciodată la întrebarea mea.
— Ce va fi diferit dacă mă întorc?
— O să discutăm.
— Discutăm și acum.
— Claudia…
— Ce va fi diferit?
Nu știa.
La aproape două luni după operație, Elvira putea din nou să se descurce în cea mai mare parte singură și s-a întors la locuința ei.
Robert a venit la mine în weekendul următor.
De data aceasta nu era furios.
— Mama este acasă.
— Mă bucur.
— Poți să vii și tu acum.
L-am privit.
— De ce?
A rămas tăcut.
— Pentru că s-a terminat problema, spuse în cele din urmă.
Atunci am înțeles că pentru el problema fusese tot Elvira.
Nu faptul că hotărâse în locul meu.
Nu banii.
Nu cei 34 de ani în care “Claudia se ocupă” fusese răspunsul lui la orice inconvenient.
Mama lui se întorsese acasă, deci, în mintea lui, viața noastră putea reveni la normal.
— Nu vreau normalul nostru înapoi, Robert.
— Atunci ce vrei?
— O căsnicie în care acordul meu nu este opțional.
— După 34 de ani îmi spui că n-am avut o căsnicie?
— Îți spun că eu nu mai pot avea aceeași căsnicie.
Pentru prima dată nu s-a apărat.
Dar nici eu nu mai aveam nevoie să-l aud spunând propoziția perfectă.
În lunile următoare ne-am clarificat finanțele și situația căsniciei cu ajutor profesionist.
Eu am rămas în apartamentul meu.
Camera mică din casa noastră a rămas goală.
Robert m-a întrebat o singură dată ce să facă cu mașina mea de cusut, pe care o depozitasem temporar într-o boxă.
— Nimic, i-am spus. O iau eu.
Într-o sâmbătă am mers după ea.
Robert m-a ajutat s-o coborâm până la mașină.
Când am terminat, a rămas lângă portbagaj.
— N-am crezut niciodată că o să pleci cu adevărat.
Am închis portbagajul.
— Știu.
Nu i-am mai explicat.
Am dus mașina de cusut în apartamentul meu și am pus-o lângă fereastră.
Camera era mai mică decât cea pe care o avusesem înainte.
Dar când am închis ușa în seara aceea, pentru prima dată după foarte mulți ani, nimeni nu putea hotărî ce urma să se întâmple în ea fără să mă întrebe.