Partea a 2-a, continuarea povestii – Andrei s-a oprit în fața mea fără să spună nimic.
Privirea lui a căzut direct pe telefonul pe care îl țineam în mâini.
Nu m-a întrebat ce caut acolo.
Nu mi-a cerut telefonul înapoi.
Doar a închis ochii pentru o clipă, de parcă știa că momentul pe care încercase luni întregi să-l evite sosise.
— Ioana… pot să-ți explic.
Am izbucnit într-un râs amar.
— Serios? După toate mesajele șterse? După ce colega ta fuge din curtea mea de parcă ar fi fost prinsă asupra faptului?
A făcut un pas spre mine.
Eu m-am dat imediat înapoi.
— Nu te apropia până nu-mi spui adevărul.
Andrei și-a trecut mâna prin păr și a oftat.
— Nu te-am înșelat niciodată.
— Atunci explică-mi de ce Nicoleta mirosea exact ca săpunul din baia noastră.
A rămas câteva secunde fără răspuns.
— Și mesajul? am ridicat telefonul. Ce plan aveați voi doi?
— Pot să-ți explic tot…
— Nu! Vreau adevărul. Acum!
Pentru prima dată după mulți ani, l-am văzut cu adevărat speriat.
Nu pentru că fusese prins.
Ci pentru că își dădea seama că pierduse încrederea mea.
A scos propriul telefon din buzunar și a format un număr.
— Pe cine suni?
— Pe Nicoleta.
L-am privit neîncrezătoare.
— Chiar ai impresia că asta va îndrepta lucrurile?
— Este singura persoană care poate confirma tot ce urmează să-ți spun.
După câteva secunde, femeia a răspuns.
Vocea îi tremura.
— Alo?
— S-a aflat.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat liniștea.
În cele din urmă, Nicoleta a spus încet:
— Vin imediat.
Douăzeci de minute mai târziu, soneria a răsunat.
Am deschis ușa.
Femeia care stătea în fața mea nu mai semăna deloc cu cea sigură pe ea de la grătar.
Ținea o mapă groasă lipită de piept și evita să mă privească în ochi.
— Îmi pare rău… a șoptit.
— Asta ai spus și prin mesaj?
A clătinat din cap.
— Nu este ceea ce crezi.
Ne-am așezat în sufragerie.
Nimeni nu vorbea.
În cele din urmă, Nicoleta a desfăcut mapa și a scos o fotografie.
A împins-o încet spre mine.
Am simțit cum mi se oprește respirația.
Era casa copilăriei mele.
Casa în care crescusem.
Casa pe care o pierdusem după moartea mamei.
Am ridicat privirea spre Andrei.
— De unde ai fotografia asta?
— Pentru că încercam să o cumpăr.
Am rămas fără glas.
Nicoleta a continuat:
— Eu nu sunt doar colega lui Andrei. Sunt și agent imobiliar. Acum câteva luni am aflat că locuința a fost scoasă din nou la vânzare. Știam cât de mult ai suferit după ce ai pierdut-o și l-am anunțat imediat.
Andrei a încuviințat.
— Mi-ai spus de zeci de ori că ți-ai dori ca fetița noastră să vadă casa în care ai copilărit.
Lacrimile îmi împăienjeniseră deja ochii.
— Toate întâlnirile… toate mesajele…
— Erau cu banca, cu notarul, cu evaluatorii și cu meșterii. Totul trebuia făcut în secret ca să-ți fac surpriza de ziua ta.
Am coborât privirea spre telefon.
— Și de ce ați șters conversațiile?
Andrei a zâmbit trist.
— Pentru că îmi mai luai uneori telefonul să comanzi mâncare sau să cauți ceva pe internet. Dacă vedeai o singură fotografie sau un singur mesaj despre casă, surpriza era terminată.
Încă nu-mi venea să cred.
— Atunci… mesajul acela?
Nicoleta a răspuns prima.
— Constructorii urmau să înceapă renovarea. Dacă nu aflai înainte, n-am mai fi putut ascunde nimic.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
Apoi mi-am amintit.
— Dar săpunul?
Cei doi s-au privit și, pentru prima dată în seara aceea, au zâmbit.
Andrei a râs încet.
— Mi-ai spus cândva că mama ta cumpăra mereu săpun cu cedru și lemn de santal. De aceea îl folosim și noi acasă. Am vrut ca atunci când vei intra din nou în casa copilăriei tale să simți exact același miros.
Nicoleta a completat:
— În dimineața grătarului am fost acolo să semnăm ultimele acte. M-am spălat pe mâini în baia de la etaj înainte să plec. Când fetița voastră a recunoscut mirosul… am crezut că am distrus toată surpriza. De aceea am fugit.
M-am uitat din nou la fotografie.
Apoi la dosarul din fața mea.
Înăuntru era actul de proprietate.
Pe prima pagină erau scrise două nume.
Ioana Popescu și Andrei Popescu.
Am început să plâng.
Andrei s-a apropiat încet.
De data aceasta nu m-am mai retras.
M-a luat în brațe fără să spună un cuvânt.
O săptămână mai târziu am oprit mașina în fața casei în care crescusem.
Bătrânul nuc era tot acolo.
Prispa era aceeași.
Am intrat încet.
În baie, lângă chiuvetă, era așezat un singur săpun.
L-am desfăcut.
Mirosul de cedru și lemn de santal m-a întors, pentru o clipă, în copilărie.
Am închis ochii.
Parcă o auzeam din nou pe mama cântând prin casă.
Fiica noastră m-a prins de mână.
— Mami… aici ai fost și tu copil?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da.
Andrei ne-a privit pe amândouă și a spus încet:
— De acum înainte, aici vom construi și amintirile voastre.
În clipa aceea am înțeles că uneori un secret poate răni.
Dar adevărul spus la timp poate vindeca tot ceea ce frica aproape distrusese.