Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Încă o dată.
Am simțit cum mi se taie respirația.
Nu fusese imaginația mea.
Matei vorbise.
Două cuvinte.
După aproape doi ani de tăcere.
Nu am țipat.
Nu l-am întrebat dacă poate repeta.
Mi-era teamă că orice reacție prea puternică l-ar face să se închidă din nou.
Am zâmbit.
— Cântecul?
A dat din cap.
— Bine.
Am început iar.
Vocea îmi tremura atât de tare încât am greșit un vers.
Matei nu părea să observe.
Stătea cu capul în poala mea și asculta.
Când am terminat, am așteptat.
De data aceasta n-a mai spus nimic.
Și era în regulă.
Nu voiam încă un cuvânt.
Cele două îmi ajungeau.
N-am auzit când s-a deschis ușa de la intrare.
L-am văzut pe Radu abia când a apărut în sufragerie.
S-a oprit.
— Doina?
Mi-am șters repede ochii.
Matei și-a ridicat capul.
Radu ne-a privit.
— Ce s-a întâmplat?
Nu știam cum să-i spun.
— A vorbit.
Radu a rămas nemișcat.
— Ce?
— Matei a vorbit.
A făcut doi pași spre noi.
— Ce a spus?
— Mi-a cerut să cânt încă o dată.
Radu s-a uitat la fiul lui.
— Matei?
Băiatul a coborât imediat privirea.
— Matei, spune-i lui tata.
Nimic.
— Hai, puiule. Ce i-ai spus Doinei?
Matei și-a luat ursulețul și l-a strâns la piept.
Radu s-a așezat în genunchi în fața lui.
— Spune orice. Te rog.
Am văzut cum copilul își încordează umerii.
— Domnule Radu…
— Așteaptă.
— Nu cred că trebuie să-l forțăm.
S-a întors spre mine.
Avea ochii umezi, dar și ceva aproape furios în privire.
— Nu-l forțez. Vreau să-mi aud copilul.
— Știu.
— De doi ani aștept asta.
Apoi s-a uitat iar la Matei.
— Tati e aici.
Copilul nu a scos niciun sunet.
Radu s-a ridicat brusc.
— Ce ai făcut?
Am încremenit.
— Poftim?
— Ce i-ai spus înainte?
— Nimic.
— Trebuie să fi fost ceva.
— Cântam.
— Și pur și simplu a început să vorbească?
— A spus două cuvinte.
Radu și-a trecut ambele mâini peste față.
Abia atunci am înțeles.
Nu era furios pe mine.
Era disperat.
Fiul lui spusese primele cuvinte după aproape doi ani, iar el nu fusese acolo să le audă.
— Domnule Radu, nu cred că Matei a ales între dumneavoastră și mine.
A rămas cu privirea în podea.
— Atunci de ce cu tine?
M-am uitat spre copil.
— Nu știu.
Și acesta era adevărul.
Nu făcusem nimic extraordinar.
Nu știam ceva ce medicii nu știau.
Nu găsisem vreo soluție secretă.
— Eu nu-i cer niciodată să vorbească, am spus. Poate astăzi a fost pur și simplu pregătit.
Radu s-a așezat pe fotoliu.
Pentru prima dată de când lucram în casa aceea, telefonul lui suna și el nu răspundea.
Matei a coborât de pe canapea.
Și-a luat ursulețul și a plecat spre camera lui.
Radu l-a urmărit cu privirea.
— Am greșit?
Nu știam dacă mă întreba pe mine sau pe el însuși.
— Nu sunt eu omul care poate să vă răspundă.
A doua zi, Radu a vorbit cu specialistul care îl urmărea pe Matei.
Nu au oprit ședințele.
Nu au schimbat totul pentru că băiatul spusese două cuvinte.
Și nimeni nu l-a mai pus să le repete pentru rude, vecini sau cunoscuți.
În următoarea săptămână, Matei a tăcut aproape complet.
Dar ceva se schimbase.
Într-o miercuri mi-a arătat ursulețul.
Urechea rămasă se desfăcuse la cusătură.
— Vrei să-l repar?
A dat din cap.
Am scos acul și ața.
Matei s-a așezat lângă mine.
După câteva minute am auzit:
— Ursu.
M-am uitat la el.
Atât.
„Ursu.”
Am continuat să cos.
— Da. Îl reparăm pe Ursu.
Când Radu a venit acasă, nu i-am spus imediat.
I-am povestit după ce Matei se culcase.
Radu a zâmbit.
N-a mai fugit în camera copilului să-l facă să repete.
Asta mi-a arătat că începuse să înțeleagă.
Au urmat și alte cuvinte.
Puține.
Uneori treceau zile fără niciunul.
Alteori apărea câte unul când nimeni nu-l aștepta.
„Apă.”
„Ursu.”
„Nu.”
Odată, „tati”.
Radu era în bucătărie când s-a întâmplat.
Matei voia ajutor cu o cutie pe care nu reușea s-o deschidă.
— Tati.
Radu a încremenit.
Am văzut că i se umplu ochii de lacrimi.
Dar de data aceasta nu s-a repezit la copil.
A luat cutia.
— Da, Matei?
A deschis-o și i-a dat-o.
Atât.
După ce copilul a plecat, Radu s-a întors cu spatele la mine și și-a șters repede obrazul.
M-am prefăcut că nu observ.
Și Radu a început să se schimbe.
Nu pentru că i-am ținut eu vreo lecție.
Într-o zi am ajuns la casă și i-am găsit pe amândoi pe covor.
Radu avea laptopul închis.
Telefonul era pe masă.
Matei construia ceva din cuburi.
Tatăl lui stătea lângă el.
În liniște.
Am înțeles atunci că și liniștea poate însemna două lucruri complet diferite.
Poate fi gol.
Sau poate fi cineva care rămâne lângă tine fără să-ți ceară nimic.
Despre copilul meu i-am povestit lui Radu mult mai târziu.
Nu în seara în care Matei vorbise.
Nu era momentul meu atunci.
Într-o după-amiază m-a întrebat de unde știu cântecul.
I-am spus doar atât:
— Îl învățasem pentru copilul meu.
Apoi i-am povestit.
Nu tot.
Doar cât am putut.
Radu n-a încercat să compare durerile noastre.
A spus:
— Îmi pare rău, Doina.
Și mi-a fost suficient.
Au trecut câteva luni.
Matei încă nu era copilul gălăgios pe care și-l imaginau alții.
Vorbea când voia.
Uneori foarte puțin.
Continua să primească ajutor, iar eu continuam să vin de trei ori pe săptămână.
Nu devenisem mama lui.
Nu eram nici terapeutul lui.
Eram Doina.
Femeia care făcea curățenie și care îi cânta uneori un cântec.
Într-o seară mi-am terminat treaba și mi-am pus haina.
— Eu plec.
Matei era pe covor cu ursulețul.
Mi-a făcut cu mâna.
Am deschis ușa.
— Ne vedem miercuri.
Am ieșit în hol.
În spatele meu s-a auzit:
— Doina.
M-am oprit.
Nu știu dacă vreodată numele meu mi s-a părut mai frumos.
M-am întors.
Matei stătea lângă ușă, cu ursulețul strâns la piept.
— Da?
A ezitat.
— Vii și miercuri?
Am zâmbit.
— Vin.
În spatele lui era Radu.
Telefonul i-a vibrat în buzunar.
L-a scos, s-a uitat la ecran și l-a pus pe silențios.
Apoi s-a așezat pe covor lângă fiul lui.
Matei s-a întors spre el.
Eu am închis încet ușa.
Miercuri aveam să mă întorc.